Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Fără tine, noi nu existăm - Suki Kim

sursa

Să mai schimb macazul un pic, adică să las călătoriile sau gândurile / prozele... și să vorbesc despre o carte. Nu e o carte veselă, nu-mi stă în caracter să citesc așa ceva, prefer comedioarele sau filmele/serialele de acțiune, fiindcă petrec mai puțin timp cu ele. Eu am cumpărat-o și am citit-o pentru că este un jurnal de călătorie și de adaptare la o țară care rămâne un mister în contextul lumii conectate a zilelor nostre, Coreea de Nord.

Deși trăiește în New York, Suki Kim s-a născut și și-a petrecut primii 12-13 ani din viață în Seul și a vizitat de mai multe ori Phenian-ul în calitate de jurnalism sau sub acoperirea meseriei de profesor. Pentru ea, separarea țării în două entități distincte nu este doar un fapt istoric, ci o realitate dureroasă trăită de părinții și bunicii ei, care au fost despărțiți în 1945, când țara a fost tăiată în două, de rude apropiate sau membri ai familiei pe care nu i-au mai văzut niciodată.

Cartea al cărui subtitlu este: Viața mea secretă ca profesoară a copiilor elitei nord-coreene, relatează cele aproape 6 luni pe care Suki le-a petrecut în calitate de profesor de engleză la ceea ce se zvonea în 2011 că rămăsese singura universitate deschisă din țară, o universitate internațională unde profesorii erau cu toții misionari creștini iar studenții, fiii celor mai de seamă familii din Coreea de Nord. Fără tine, noi nu existăm este refrenul unui cântec pe care tinerii din campus îl cântau când defilau încolonați sau făceau muncă patriotică și se referă la întemeietorul statului comunist nord coreeanDar, mai bine să o las pe ea să povestească:



"Această națiune izolată a urmat un curs diferit față de restul lumii, atât de diferit, încât, în 2011, când am sosit acolo, m-am trezit în Anul Juche 100. Republica Populară Democată Coreeană (RPDC) are un sistem calendaristic diferit, care măsoară timpul de la nașterea Marelui lor Lider inițial, Kim Ir-Sen, care a murit în 1994; Juche, care s-ar traduce aproximativ prin autonomie, stă în centrul filosofiei fondatoare a Coreei de Nord. Aproape toate cărțile pe care le-am văzut acolo erau scrise de Marele Lider sau erau despre el. Media controlată de stat, inclusiv ziarul Rodong Sinmun și Televiziunea Centrală Chosun, relata aproape în exclusivitate despre Marele Lider. Mai toate filmele, cântece și monumentele vesteau miraculoasele realizări ale Marelui Lider, al cărui rol fusese transmis cale de trei generații, de la Kim Ir-sen și Kim Jong-Il la Kim Jong-un, care avea 29 de ani în 2012, când a preluat puterea, devenind cel mai tânăr șef de stat din lume."

Prima impresie după ajungerea la Universitate e legată de masivitatea și monotonia clădirilor campusului - felul în care sunt construite îi sugerează că ceea ce se dorește acolo e limitarea la maxim a intimității. Dimineața, la cantină, aseamănă studenții la costum, cu mișcări ordonate și precise, cu o armată care nu a intrat în repaus din 1953, de la sfârșitul războiului coreean. Mai târziu, când i se repartizează gupele de cursanți, află că toate materialele pe care decidea să le prezinte studenților trebuiau aprobate, în prealabil, de omologi, corpul didactic nord coreean care superviza cursurile. 

În fiecare zi a șederii, Suki își scrie noi reguli pe care trebuie să le respecte pentru a rămâne sănătoasă și a nu fi expulzată: să fiarbă apa înainte de a bea, să își aducă propriile medicamente și lanterne cu baterii pentru că curentul este întrerupt des, să se îmbrace sobru când merge la cursuri, să ceară aprobare pentru călătorii și să nu inițieze nicio conversație când se află în afara campusului fără un motiv întemeiat, să nu lase niciunui coreean impresia că e ceva în neregulă cu țara lor și, mai ales, să nu uite că întreaga ei existență în Phenian se desfășoară ca într-un acvariu, unde orice activitate a unui străin e considerată dușmănoasă și tratată ca atare:

"De fiecare dată când am vizitat RPDG, am fost șocată de coruperea limbii coreene. Injuriile au prins rădăcini nu doar în conversație și în discursuri, ci și în limba scrisă. Erau omniprezente - în poezii și ziare, în discursurile oficiale ale Partidului Muncitorilor, chiar și în versurile cântecelor interpretate în acea zi sfântă (serbarea zilei Victoriei 727, la Palatul Sportului). Era ca și cum ai fi găsit cuvintele al dracului și căcat într-un discurs prezidențial sau pe prima pagină a ziarului New York Times. Limba lor vorbită era la fel de grosieră, indiferent de ocazie."

Deși găsește toate aceste reguli absurde, Suki este uluită de cât de repede se adaptează la ele. Predă engleză la clasele clasele 4 și 1, cea mai slabă și, respectiv, cea mai bună clasă din Universitate și se atașează repede de studenții ei care, datorită inocenței lor, îi aduc aminte de niște copii. În timp, descoperă că acești băieți privați aproape în totalitate de informațiile sau tentațiile lumii exterioare și crescuți cazon, într-un regim semi-militar, mint din obișnuință, pentru a se proteja de ochii ei, ai străinei, dar și de ceilalți colegi - aranjamentele camerelor se schimbau în fiecare an iar repartiția într-o nouă cameră, cu un nou coleg, însemna că cei doi băieți trebuiau să devină, vrând - nevrând, de nedespărțit, ceea ce ajuta statul să îi facă să se supravegheze reciproc. 

Suki își impune dificila misiune de a le deschide mințile studenților ei, fără a da de bănuit ceva omologilor, de a căror aprobare depindea durata sejurului la școală, și care pretindeau mită pentru cel mai mic ajutor. Face asta prin intermediul compunerilor libere pe care le cere la curs - scrisori către familie sau prieteni, descrieri ale mâncărurilor tradiționale sau, cel mai greu de înțeles într-o țară unde nu există arta dezbaterii, eseuri. În timpul discuțiilor încercă să le strecoare informații despre New York, țările pe care le-a văzut călătorind de una singură, când era de vârsta lor, sau internet și rețelele de socializare. Cel mai mare succes i se pare faptul că reușește să obțină permisiunea de a le prezenta un film din seria Harry Potter, în ziua de dinaintea plecării.

"În ultima săptămână petrecută acolo am visat că vomit. Vomam imagini cu satele tăcute de la marginea drumului, fețele supte văzute de la geamul camionetei, lozincile cu Marele Lider, cântecele cu Marele Lider și portretele cu Marele Lider care însemnau ca un fier înroșit fiecare clădire, fiecare făptură vie, fiecare respirație înăbușită. În visul meu, vomam și cea din urmă fărâmă a ultimelor mele zile acolo într-o pungă neagră de plastic, care era atât de grea, încât trebuia să o trag cu ambele mâini ca să o arunc în groapa de lângă căminul profesorilor."

Nu vreau să emit judecăți, dar dacă România rămânea comunistă, oare ne aștepta același tip de izolare? Cumva, la aproape 27 de ani după revoluție, lumea pe care o descrie Suki pare e neconceput aici. Și totuși...

Ce poți face în Paris, într-un week-end de primăvară, când nu ai stare să fii turist? ( Ziua 2)

Ziua 2

Să te miști cu încetinitorul, încă nedumerită că ești în vacanță și, spre deosebire de alte dăți când intrai imediat în holiday mood, să te stresezi gândindu-te la ceea ce ai lăsat în urmă și, mai ales, la ceea ce te așteaptă în continuare, fiindcă ești într-unul din momentele ălea din viață în care îți dorești cu disperare ca măcar ceva ce ține de tine să meargă bine și, futu-i, iacă nu iese nici de data asta. Să pierzi așa două ore, învârtindu-te prin casă, până să îți dai seama că ești, totuși, într-un studio de 15 metri pătrați și că orașul îți oferă mult mai mult spațiu pentru a-ți anestezia gândurile, mergând. 

Să îți aduci aminte (cu oroare!) că anul acesta e primul din mulți la rând când ai uitat cu desăvârșire cum era vremea în ziua în care ar fi trebuit să fie baba ta și să decizi așa, de amuzament, să o transferi astăzi că doar na, nu contează că îs doar 9 babe și suntem în 11 martie, importantă e intenția și superstițiile de familie trebuie duse înainte cu orice preț. 

Să o pornești agale spre Trocadero, cu ochii mici din cauza luminii, înjurându-te în gând că ai lăsat ochelarii de soare în geamantan, dar consolându-te cu ideea că soarele în Paris, în martie, e mai rar ca Făt-Frumos călare pe-un cal alb, oprit în fața portiței Ilenei. Să îți iei o cafea și o clătită și să te așezi pe băncuța ta preferată, a treia pe stânga cum cobori dinspre palatul Chaillot - muzeul de arhitectură, ca să te uiți la Turnul Eiffel și la oamenii care se pozează cu el. Să stai acolo mai mult de o oră, ca o broască la soare, iar apoi să te întorci agale spre metrou pentru a merge în Marais

Să ajungi la destinație tot pe soare și căldură, să te plimbi leneș pe Saint Didier, gustând tihna după-amiezei de vineri și să te oprești într-o terasă pentru un croque madame și o cană mare cu cafea, cu gândul supărător, ce rulează în background, că în astfel de cafenele cu geamuri de sticlă care opresc trecătorii să îți respire în farfurie, s-a tras cu mitraliera cu câteva luni în urmă, într-o seară la fel de tihnită de vineri. Să colinzi la întâmplare străzile, admirând clădirile hausmanniene, ușile de lemn cu mânere de fier și vopseaua cojită, aleile înguste care duc spre curți interioare (misterioase, întotdeauna mi sau părut misterioase și cred că boala asta mi se trage de pe vremea când mergeam des în Ardeal și simțeam nevoia bolnavă de a trage cu ochiul prin curțile împrejmuite cu ziduri de cărămidă ale gospodarilor de-acolo). Să ajungi la Pompidou, să găsești din întâmplare un magazin pe care l-ai căutat ani la rândul și să îți iei un rucsac (nu, nu, rucsacul!), să treci pe lângă atelierul lui Brâncuși, să te bucuri de oamenii care stau pe jos în fața centrului expozițional sorindu-se, cântând sau pictând, să ajungi în piața Stravinsky unde cafenelele (iarăși!) gem de lume și câțiva puști joacă fotbal în fața unei biserici cu aer gotic. 

Să o iei pe jos până la Saint Michel și să mănânci mâncare japoneză undeva, pe lângă Pantheon, un soi de culme a multiculturalismului pe ducă. 
Să caști gura în vitrine și să mergi agale fiindcă în orașul ăsta te-ai plimbat în lung și-n lat, zile la rând, fără niciun alt scop decât cel de a-l cunoaște mai bine...



















Ce poți face în Paris, într-un week-end de primăvară, când nu ai stare să fii turist? ( Ziua 1)

Nu că aș mai avea de vizitat prea multe, ca turist. dar chiar și așa, când sunt pe-acolo, îmi place să o ard nu numai boem, ci și cultural. Ei, de data asta n-a fost să fie....

Ziua 1 


În primul rând, trebuie să îți dai silința să ajungi foarte obosită. Eventual, cum mi s-a întâmplat mie, să nu dormi mai mult de trei ore înainte de zbor, să te enervezi grozav pe mama lui de taximetrist-melc fiindcă ești pe cale de a pierde avionul (da, check-inul era oficial închis atunci când am ajuns), să fii hiperactiv în avion - să citești, să tragi cu ochiul la nori (mai ales la decolare și aterizare când priveliștea e spectaculoasă și tu chiar ai nevoie să vezi chestii mai interesante ca metroul bucureștean), dar și să sărbătorești că ești în aer cu un pahar de vin la zece dimineața. 

Odată ajunsă la locul faptei, să te plimbi o jumătate de oră prin Charles de Gaule, apoi o oră cu R.E.R-ul, legănat de dulcile balade rap cântate de românii noștri în tren și să mănânci copios de prânz cu sis, într-un restaurant drăguț și curățel. Evident, restaurantul să nu fie lângă casă ci lângă locul de muncă al sorei așa că după ce mănânci să trebuiască să îți iei valiza și să te mai plimbi juma' de oră cu 6-le până în Trocadero. 

Ajunsă în sfârșit la adăpost, să zărești canapeaua și să te întinzi un pic, zicându-ți că nu stai mai mult de 30 de minute... care s-au transformat, evident, în 3 ore, așa că atunci când te trezești, nu de bună voie, ci în țârâitul dement al telefonului, să îți dai seama că nu mai ai timp decât să fugi repede din casă spre un concert de pian în Cite Universitaire. Să te oprești 2 minute în fața cafenelei de la colțul străzii unde ai pierdut vremea în fața unei cafe gourmand zile la rând, cu mai mult de un an în urmă, când tocmai plecai în marea vacanță, pentru ce altceva dacă nu pentru o fotografie. 

Să ieși din sală, după 2 ore de muzică, cu mintea limpede, fericită, întrebându-te cum te-ai descurca cu viața asta în care nimic nu e mai firesc decât să mergi într-un campus universitar pentru a asculta doctoranți în muzică, cântând gratis pentru cine dorește să îi asculte. Să îți aduci totuși aminte că ești în orașul lui Charlie Hebdo și al atentatelor din noiembrie și că nimic nu e ceea ce pare. Apoi, fiindcă, nu-i așa, viața e scurtă, să mergi la o bere și o bârfă cu sis și să adormi târziu, încă obosită după drum și agitația din timpul săptămânii.

Documentarele de la One World Romania 2016

Nu am mai scris demult pe blog, dar asta nu mai e o noutate. Nu am cui să îmi cer scuze, sunt convinsă că pagina asta nu lipsește prea multor oameni, așa cum îmi lipsește mie scrisul, nu numai croșetatul articolașelor ăstora pe care le public aici de aproape 3 ani, ci mai ales story-telling-ul... Nu voi intra acum în detalii - sper ca lucrurile să se rezolve cumva până nu uit de tot cum se face fiindcă dacă am aflat ceva până la 30 de ani e că scrisul mi-e la fel de necesar ca nasul (ha ha, asta da comparație poetică) - nu voi intra în detalii după cum spuneam pentru că mă grăbesc să povestesc un pic despre festivalul de film documentar din titlu, festival la care am fost și anul trecut și pe care îl recomand din toată inima, pe viitor, pasionaților de documentare.

Am reușit și în 2016 să văd 4 documentare, doar 2 dintre ele la cinematograf, 2 acasă, dar aș zice că e un rezultat bun pentru lipsa de timp și chef cronică de care dau dovadă în ultima vreme. Le recomand pe toate pentru amatorii genului, sunt convinsă că se găsesc și în afara unui festival de film documentar cu un pic de imaginație și skill-uri de greblat Google-ul.

1) Haunted (Bântuiți).
Primul film pe care l-am văzut în cadrul One World Romania 2016 este un colaj de imagini filmate pe Skype sau cu camera de mână în 2011-2012, când începea războiul din Siria și arată oameni pregătindu-se să își părăsească casele iar apoi pe aceiași oameni, acum refugiați prin vecini (Liban, Turcia, etc.), regretându-și căminele și rostul din țara în care, mai ales bătrânii, speră să se întoarcă. Se dovedește că fericirea stă în detalii și lucrurile care lipsesc cel mai mult sunt obiecte mărunte, la care nimeni nu se gândește în mod obișnuit: ibricul în care familia își fierbea cafeaua de 40 de ani, o pătură albastră, cărțile cumpărate din anticariate, cutiile cu scrisori și amintiri. Împreună, toate aceste obiecte de care, probabil, cei filmați se împiedicau în fiecare zi în Siria, compun viața de care le e dor.



2) India's Daughter (Fiica Indiei).
E un film greu de văzut pentru că reconstituie violul în grup care a răscolit India și lumea întreagă în 2012. O fată de 23 de ani, studentă la medicină, se suie într-un autobuz particular, împreună cu un prieten, după o seară petrecută la Mall, unde fuseseră să vadă un film. Era devreme, nici 9 seara, dar, din nefericire călătoreau doar cu gașca de 5 prieteni ai șoferului. Toți băuseră bine și aveau nevoie de distracție iar fata compromisă (nu numai în ochii lor dar, după cum se va dovedi mai târziu, ai majorității societății) a devenit ținta perfectă. Au violat-o și au bătut-o bestial timp de o oră după care i-au aruncat pe amândoi, dezbrăcați, pe stradă. Fata a murit câteva zile mai târziu în Singapore - organele ei interne erau atât de vătămate încât nu au putut fi refăcute prin transplant. Cazul a fost mai mediatizat ca altele - în India genul acesta de abuz asupra femeilor este o practică des întânită - și moartea simbolică a viitorului țării - o femeie tânără, provenită dintr-o familie tradițională, dar cu vederi progresiste, care o trimisese la școală în ciuda disprețului indienilor pentru femei - stârnește mânia unui număr mare de oameni care ies în stradă zi de zi, timp de o lună. Situața duce la o sentință fără precedent în istoria țării: 4 dintre violatori sunt condamnați la moarte și legile împotriva violului sunt înăsprite.
Din păcate, la 3 ani după de Jyoti Singh a fost omorâtă cu cruzime, în decembrie 2015, cel mai sălbatic dintre agresori, minor pe vremea aceea, iese din casa de corecție după ispășirea pedepsei maxime aplicabile în cazul lui - 3 ani de închisoare, fără a arăta, după cum spun apropiații, prea mari remușcări pentru crimă. Mai mult chiar, după acest proces răsunător, fetele violate în India sunt și omorâte pentru ca agresorii să își reducă șansele de a fi prinși.


3) Under de Sun (Sub Soarele Partidului).
Un documentar mai senin de data aceasta, deși e filmat într-o atmosferă apăsătoare - cea a Coreeei de Nord. Realizatorul a urmărit timp de un an viața unei fetițe, care se pregătește să devină ceea ce la noi s-ar fi numit pionier, și a familiei ei. Filmul este realizat cu acordul statului coreen care încearcă să se asigure că toate scenele oprite pentru montaj prezintă o imagine luminoasă a țării și a sistemului comunist. Cel care filmează are însă îndrăzneala de a-și lăsa camera pornită și în afara filmării secvențelor agreate cu regizorii partidului, ceea ce transformă documentarul în ceva de râsu' plânsu', asemănător Amintirilor din Epoca de Aur de la noi, cu un Mare Lider și tatăl său idolatrizați, prin propagandă, ca niște zei ai țării. 
Pe partea hazlie a lucrurilor e memorabilă secvența în care un bătrân general vine să le povestească copiilor isprăvile lui în războiul de eliberare împotriva Japoniei: povestea durează mult, aproape o oră, iar în timpul discursului distinsului militar, camera nu e ațintită asupra lui ci a copiilor, în special a unei fetițe care picotește neîncetat. 
De văzut în primul rând pentru cei curioși să viziteze, măcar cu privirea, Coreea de Nord, pentru poveste și, nu în ultimul rând, pentru coloana sonoră.


4) A syrian love story (O poveste de dragoste siriană).
Se pare că Siria e la modă anul acesta. Destul de trist, dacă ne gândim că e nevoie de un război pentru a afla mai multe despre o țară și oamenii ei. 
Filmat în mai mult de 5 ani (2009-2015), documentarul povestește viața a doi revoluționari care se cunosc în închisoare și își întemeiează o familie printre picături, în timp ce luptă împotriva regimului lui Bashar al-Assad. Regizorul se împrietenește cu familia pe care o vizitează regulat atât în Siria, cât și în Liban unde se refugiază în timpul primăverii arabe sau în Franța unde ajung, în cele din urmă, ca refugiați. 
În cazul lor, ca în orice poveste reală de altfel, dragostea nu învinge totul. Pare că închisoarea și lupta împotriva regimului totalitar constituiau liantul relației iar odată ajunși în Vest, cei doi își pierd identitatea - dacă Amer, soțul, decide să se adapteze și să rămână în Franța pentru ca el și cei trei copii să aibă un viitor, Raghda, soția, renunță la familie și se întoarce în Turcia ca consilier al guvernului de opoziție sirian.
Acest documentar este disponibil în întregime pe Youtube.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...