Nu am mai scris demult aici și despre litoralul nostru am vorbit doar în 2013, când am fost să mă soresc câteva zile în Neptun. Excursia aceea mi-a adus aminte de vacanțele cu părinții, undeva pe la sfârșitul comunismului, când cele 2 săptămâni la mare și la munte făceau parte din programul obligatoriu de vară al fiecărei familii. De data asta nu am mai ajuns într-o stațiune main-stream ci pe plaja din Vadu, un soi de ceea ce am citit că a fost Vama -Veche acum vreo 30-40 de ani, adică o zonă neamenajată, semi-pustie, unde oamenii vin cu toată casa după ei pentru a locui pe țărmul mării, pentru câteva zile. 

Locuitul pe plajă nu este un moft ci o necesitate. Zona face parte din Rezervația Biosferei Deltei Dunării și singura construcție amenajată (cu 2 filiale, așezate la o sută de metri una de alta) e o cherhana, numită Vadu Pescarilor. Amatorii de plajă și de liniște vin aici echipați pentru traiul în pustietate: cu cortul sau rulota, spray-ul împotriva țânțarilor, ceva mâncare și neapărat apă pentru băut și spălat pentru că nu există, pe niciunde, vreun izvor, cișmea sau duș amenajat. Însăși plaja e destul de greu de găsit pentru că din satul Vadu mai sunt de mers vreo 10 km pe puțin cu mașina, pe un drum neasfaltat care are de o parte marea iar de cealaltă parte stufărișul Deltei. Mie, cel puțin, mi-a făcut poftă de explorat. Nu am fost până acum în Deltă dar e clar unul din locurile în care aș vrea să ajung, să o văd, carevasăzică, pe îndelete. 

Revenind la Vadu, dacă nu ai mâncare sau apă, singurul loc în care poți merge e cherhanaua de care pomeneam mai sus. Mâncarea e bună și proaspătă dar prețurile sunt de... București și dacă, la un moment dat vrei și altceva, nu prea ai șanse să găsești pentru că majoritatea preparatelor sunt pe bază de pește, fructe de mare sau icre.  Eu aș zice că merită să trăiești și așa pentru o zi, două pentru că plaja e faină, largă și lungă, cu nisip fin iar apa devine adâncă destul de departe de țărm. Cel mai important amănunt e că ai loc - nu te ciocnești de oameni la fiecare pas și te poți bucura de petecul tău de mare și nisip în voie. 

Totul e curat dar asta ține de faptul că Vadu face parte din rezervație și, din câte am auzit, poluarea este taxată destul de mult. Oamenii pe care i-am văzut acolo aveau grijă să strângă gunoiul după ei, părinții le făceau gropi cu lopețica copiilor când aceștia voiau la baie iar în jurul restaurantului, singura mărturie a civilizației, gunoiul era strâns și dus într-un loc amenajat spre ieșire. Ar fi fain ca fiecare om care trece pe-acolo să facă asta, fie că îi e teamă de amenzi sau nu, pentru că sunt puține locuri frumoase care au rămas și curate după trecerea noastră.

E important de știut că pentru a intra în rezervație, trebuie achitată o taxă de 5 lei de persoană și 10 lei de mașină pe zi. Ea poate fi plătită fie în Sulina, fie online.  

Iubire, etc este a doua carte în care Julian Barnes spune povestea trio-ului conjugal Stuart – Gillian – Oliver. Au trecut 10 ani de la acele evenimente memorabile prin care Gillian a făcut rocada de soţi. Stuart a trăit o perioadă în America unde s-a căsătorit şi a prosperat. Oliver şi Gillian au două fete şi s-au întors (după o scurtă escapadă în Franţa) să trăiască în Londra. Acum Gillian ţine casa din munca de restaurator în timp ce Oliver încearcă tot felul de joburi care ar trebui să îi îmbogățească.

Cam aşa stau lucrurile în momentul în care Stuart se întoarce în Anglia cu gândul de a se stabili definitiv acolo. Trecerea anilor l-a schimbat: a devenit rasat, sigur pe el, autoritar. Prin comparaţie, farmecul “puştesc” al lui Oliver devine tocit, neinteresant. La prima vedere, Stuart este interesat să reia prietenia cu cei doi. Se integrează în familie, răsfaţă fetiţele, le ajută părinţii. Pare imaginea perfectă a bunului samaritean. Toate acestea ascund un adevăr dureros – Stuart nu a uitat-o încă pe Gillian. Iar Gillian e şi ea pe cale de a se îndrăgosti (din nou) de Stuart.

La o distanţă de 10 ani de la evenimentele care le-au schimbat vieţile, Gillian îşi argumentează mai nuanţat decizia de a-l schimba pe Stuart pentru Oliver: Ideea este că poţi să iubeşti doi oameni, unul după altul, unul peste altul, aşa cum mi s-a întâmplat mie {..} Când te îndrăgosteşti, riscul să te indrăgosteşti iar creşte. Nu-i aşa că e un paradox infernal? Nu-i aşa că e un adevăr infernal?. Mama ei, înteleapta Mme Wyatt intervine episodic în dialogul (sau monologul) personajelor cugetând şi filosofând: Viaţa este un proces pe parcursul căruia ni se dezvăluie, inevitabil, punctele cele mai slabe. Este, de asemenea, un proces pe parcursul căruia suntem pedepsiţi pentru acţiunile şi dorinţele noastre anterioare. Nu pedepsiţi pe drept, o, nu – ci pedepsiţi pur şi simplu. Pedepsiţi anarhic, dacă vreţi.

În poveste sunt introduse şi câteva personaje noi: fosta soţie din America a lui Stuart şi Ellie – angajata lui Gillian la atelierul de restaurare, mai târziu iubita aceluiaşi Stuart. La 23-24 de ani, Ellie judecă rece, obiectiv lumea “adulţilor” din care nu se simte încă făcând parte cu acte în regulă: Eu vreau să ştiu următorul lucru. Cei mai mulţi dintre oamenii mari pe care îi cunosc sunt nişte mari rataţi, într-un fel sau altul. Deci aşa te maturizezi, ratându-ţi viaţa? În cazul acesta cred că n-am să mă mai deranjez. La fel ca în prima carte, naraţiunea este, de fapt, un monolog - sau dialog al personajelor. Romanul se încheie cu o nouă dilemă – Stuart o poate avea din nou pe Gillian dar vrea oare, cu adevărat, asta? Acum că am o şansă cât de mică să capăt înapoi ce am avut odată, o parte din mine începe să se întrebe cât de mult o mai vreau. Pe vremea când erau imposibile, lucrurile erau mai clare. Poate îmi e doar teamă. La urma urmelor, miza pare mult mai mare acum. 

Tivoli

Parcul de distracții Tivoli ne-a făcut cu ochiul de la sosire. Avea toate ingredientele pentru a-l vizita: era aproape de gară și de hotelul nostru iar Star Flyer, caruselul uriaș, se vedea de dincolo de zidurile grădinilor. Cu gândul la caruselurile cu lanțuri în care mă dădeam, când eram mică, ori de câte ori mergeam la bâlciurile de lângă Cozia, i-am pus gând rău, ca să zic așa, din prima zi. Înainte de a ne sui în scăunele, am avut parte de un instructaj foarte serios care a inclus, ca regulă obligatorie de siguranță, încuierea mobilelor, bijuteriilor, genților, ochelarilor și a altor accesorii care puteau cădea în niște dulapuri special concepute pentru asta. Cu pregătirea asta în minte, ne-am temut că aventura ar putea fi mai palpitantă decât puteam suporta dar rotirea la 80 de metri, deasupra orizontului Copenhagăi, a fost plăcută și educativă, chiar dacă, după cum vă puteți închipui, nu am făcut nicio fotografie.

După ce am coborât, ne-am mai plimbat vreo două ore prin parc pentru a vedea grădinile și celelalte mijloace de tortură sau de petrecut timpul în mod plăcut: roller-coaster-urile, teatrul chinezesc și tarabele cu dulciuri - înghețate, bomboane, sucuri, cafea. Trebuie menționat că Tivoli, al doilea parc de distracții din lume, ca vechime, îmbină tradiționalul cu noul într-un mod foarte pitoresc. Evident, ca la toți pomii lăudați, prețurile sunt pe măsură: biletul de intrare în grădini a fost vreo 122 de coroane daneze, adică aproximativ 73 de RON, iar o tură cu Star Flyer-ul a costat și ea cam 55 de RON de persoană. În caz că vă întrebați, fiecare mașinărie de viteză și anulare a gravitației avea un preț separat, neinclus în tariful de intrare în grădini.

Două biserici interesante

Într-o plimbare aiurea prin oraș, am descoperit biserica de marmură, un templu creștin de inspirație păgână, la fel ca cel care m-a impresionat într-un articol anterior, catedrala Copenhagăi. Spre deosebire de aceasta, biserica de marmură este mai colorată și, mi s-a părut mie, mai somptuos lucrată.

Prin apropierea ei, am găsit și de o biserică ortodoxă, de inspirație rusească, în fața căreia tronează statuia penultimei țarine ruse. Dagmar, rebotezată de ortodocși Maria, a fost prințesă daneză înainte de a se îndrăgosti iremediabil de Rusia și de a se căsători cu viitorul țar Alexandru al III-lea.

Castelul Rosenborg

Pe la castelul Rosenborg am ajuns în grabă, chiar în ziua plecării. Nu l-am vizitat, în schimb ne-am plimbat prin grădini cât să admirăm oamenii sorindu-se direct pe iarba verde (un obicei fain, pe care mi-ar plăcea să-l văd cât mai des și în București), statuile decorative din această piatră albăstrie și militarii, cu pușcociul la subțioară, care păzeau bijuteriile coroanei. Se pare că acestea sunt mult mai importante decât membrii familiei regale, dacă e să ne luăm după diferența de atitudine dintre gărzile, frumos împopoțonate, ale reginei și băiatul din poză.

Cu acest articol, închei seria dedicată capitalei daneze și mă întorc spre locuri mai potrivite de vizitat vara, cum ar fi Spania și Portugalia. Cu toate acestea vă recomand, dacă aveți timp, chef și, mai ales bani, să nu evitați Nordul. Merită văzut.

Am citit cartea asta la recomandarea unei prietene. De fapt, mi-a recomandat autorul, nu cartea, dar cum asta se găsea la... ofertă am început să citesc Trois. 

Trebuie să recunosc că m-a prins greu, cu opinteli, acest “triunghi al dragostei contemporane” (Observer). La început, personajele nu mi se păreau realist conturate. Povestea e clasică: băiatul bun, dar cam plictisitor, băiatul rău, dar foarte interesant şi femeia – la mijloc. A trebuit să citesc destul de mult ca să mă declar prinsă de scriitura alertă și de umorul fin, englezesc (ce loc comun!) al lui Julian Barnes.

Stuart e tipul de nădejde – realist , cu carieră, un pic introvertit şi tocmai de aceea foarte fericit că s-a îndrăgostit şi căsătorit cu EA. Gillian restaurează tablouri. Putem presupune că această muncă cere temperament artistic, creativ dar, intrând în intimitatea personajului o observăm migălind cu răbdare, zi de zi, pentru a curăţa murdăria de deasupra şi a scoate la iveală imaginea iniţială. Aşadar, Stuart şi Gillian se aseamănă: jobul la bancă nu e atât de diferit de cel de restaurator. Se potrivesc, se înţeleg bine împreună. E normal să decidă să se căsătorească cu binecuvântarea prietenului cel mai bun al lui Stuart, Oliver.

Încrezător în forţele proprii, excentric şi un pic cam nebun, Oliver nu pare să-şi găsească nicăieri locul. Predă ocazional în licee ca profesor de engleză până când scandaluri (mai ales de natură amoroasă) îl determină să-şi dea demisia, trăieşte de pe azi pe mâine împotriva societăţii de producţie şi consum, veşnic împrumutat de la amicul Stuart. Etapează în schimb prin fizic şi prin spoiala de cultură generală pe care o afişează, mai ales (culmea snobismului!) amestecând alambicat engleza cu franceza. Şi pentru el EA este Gillian, mai întâi soţia lui Stuart, apoi a lui.

În cocktail mai apar şi considerente de natură freudiană, gen ideea femeii care caută imaginea tatălui în soţ. Tatăl lui Gillian a părăsit-o pe mama ei - aşadar Gillian caută un “alt tată” care să nu o părăsească de data asta. Oliver crede asta, uneori şi Gillian se analizează pentru a descoperi dacă e aşa sau nu.

Oricum, asta e o temă secundară. Cert este că Oliver are un moment prost la nunta celui mai bun prieten şi se îndrăgosteşte de nevasta lui. Insistă până când Gill ajunge să-l iubească. Oare e o chestiune de forţele pieţei, aşa cum îi argumentează Oliver lui Stuart, că un om se va orienta mai degrabă spre “următorul” decât spre “actualul”? Adică – ce e “nou” pare mai bun întotdeauna după o anumită perioadă? Personajele noastre nu-si pun astfel de întrebări. Gillian argumentează simplu”L-am iubit pe Stuart, acum îl iubesc pe Oliver.” Urmează o despărţire, altă căsătorie şi un copil. Stuart rămâne marcat de episod, nu poate trece peste acea perioadă din viaţa lui când a fost fericit. În noua familie, lucrurile intră în rutină.

Povestea continuă într-un al doilea roman Iubire,etc..., despre care vă voi vorbi săptămâna viitoare.

În acest frumos orășel cu nume pervers am ajuns în primăvara lui 2013, când am vizitat Nantes și Angers. El reprezenta o gură de aer proaspăt într-o vacanță mai mult culturală și posibilitatea, deloc de neglijat, de a vedea marea, pentru prima oară în anul acela. Noi am plecat dimineața într-acolo și ne-am întors seara iar în această zi, am trecut de la primăvara friguroasă și ploioasă din interiorul continentului, la soarele puternic de pe Coasta de Jad.

Călătoria din Nantes până în Pornic durează în jur de o oră - jumătate, două și, la un moment dat, dacă îmi aduc bine aminte, trebuie să schimbi trenul, într-una din micuțele stațiuni de pe drum (mai multe detalii găsiți pe site-ul SNCF). Orașul este mic, împânzit de case de vacanță și de burghezi care își plimbă cei doi, trei copii pe faleză. Restaurantele sunt puține și scumpe dar dacă ai inspirația să-ți aduci mâncare la pachet pentru un picnic, poți să te bucuri de câteva ore de relaxare pe o plajă no name, situată între doi pereți de stâncă. Mareea nu trebuie neglijată, totuși, pentru că portul e situat la ocean așa că un loc bun pentru plajă dimineața s-ar putea să fie sub 2-3 metri de apă după-amiaza. Eu aș recomanda cu dragă inimă pentru o oprire cabanele părăsite ale pescarilor, niște camere de lemn, pătrate, înălțate pe pontoane de lemn deasupra stâncilor. Pentru fotografii faine, nu uitați să treceți prin port și pe lângă castel (care, din păcate, e proprietate privată) dar tot dă bine în vederi de vacanță!