O zi frumoasă de week-end se potrivește bine cu o plimbare. De data asta, am ales să ies din zona de confort, adică din cartier, și să mă întorc în acea parte a orașului în care am copilărit pe când eram în facultate, piața Romană. Căutam unul dintre muzeele mici ale Bucureștiului, o casă interesantă, despre care mai citisem și pe la alți călători în oraș - muzeul Storck.
Prima oprire după o călătorie lungă și relativ deprimantă cu metroul e, de data aceasta, micuțul parc, ascuns între blocuri din spatele stației de metrou. Cu un macchiato de la Gloria Jeans în mână, îmi aduc aminte cum, cu mai bine de zece ani în urmă, mă opream întotdeauna aici ca să mă odihnesc după un examen, înainte de a mă întoarce la muncă sau acasă. Azi, părculețul nu e într-o stare prea bună - gunoaie îl acoperă de la un capăt la altul. În ciuda murdăriei, câțiva copii se joacă pe tobogane și un bătrân se odihnește pe o bancă. Eu, însă, mă grăbesc să plec. Traversez spre ASE, trec pe lângă casa frumoasă și părăsită de lângă clădirea facultății pe care cineva cu bani așteaptă, probabil, să se dărâme de la sine, pentru a o înlocui cu o clădire mai rentabil financiar, și ajung pe Lascăr Catargiu.
Muzeul Storck e la nici zece minute distanță, pe o străduță la dreapta, la intersecția căreia se află casa memorială Dinu Lipatti. Chiar înainte de ajunge la muzeu, o altă casă frumoasă și neîngrijită, cu foișor, pereți de cărămidă roșie și geamuri colorate, mă face să mă opresc pentru câteva fotografii. Nu reușesc să găsesc înscrisă pe vreo plăcuță povestea ei, așa că intru pe poarta următoare, cea căutată. Înăuntru găsesc un loc fermecător, desprins parcă din altă lume: pereți pictați cu fresce a la Gauguin, busturi atent finisate. o sobă din ceramică, mobile din lemn masiv și tablouri cu peisaje din Balcic. Aceste patru camere, pline de povești, merită o oprire mai îndelungată. Aflu ulterior că, din cauza grabei îngrijitoarei, o doamnă foarte drăguță. dar copleșită de numărul mare de vizitatori - eram vreo șase pe la patru după-amiaza - ratez atelierul de sculptură al lui Frederic Storck. Îmi pare și nu rău, fiindcă mă gândesc că mi-ar plăcea să mă reîntorc aici. Picturile Ceciliei m-au fermecat.
După o scurtă vizită în grădină, unde suntem opriți de a ne apropia de partea casei încă deținută de urmașii artiștilor, plec pe jos spre metrou. De data asta, aleg o cale mai ocolită. Mă plimb o bucată pe Dorobanți, unde găsesc o cafenea mică și cochetă, întinsă pe trotuar, în care o chelneriță blondă și sexi se miră că străinului de la masa vecină, austriac, îi place Bucureștiul, trec pe lângă blocul zodiac și clădirea Ciberneticii, mon amour, și, după mai puțin de două ore ajung, din nou, la stația de metrou din Romană.
Notă
Muzeul Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck este casa unui cuplu de artiști renumiți în perioada interbelică. Ea, o pictoriță talentată și ambițioasă, a fost prima femeie care a predat la o universitate de stat din Europa, ca profesoară a catedrei de Arte Decorative, din cadrul Academiei de Arte Frumoase din București iar el, sculptor, ca și tatăl și fratele său, a lăsat Bucureștiului (cel puțin) una dintre sculpturile Giganții, amplasate în parcul Carol.
Casa se poate vizita achitând un bilet de 5-6 lei, încă pe-atât pentru turul ghidat făcut de doamna emoționată, dar știutoare de multe povești, despre care povesteam mai sus, iar taxa foto este de 30 de lei.
0 comments:
Trimiteți un comentariu