Cartea terminată de Paști (am mai început una, dar, până să o dau gata a plecat în țări străine, odată cu soră-mea) m-a surprins plăcut. Nu mă așteptam, în primul rând, la o evadare din realitate - e destul de dificil ca rutina noastră zilnică să păstreze vie înclinația spre fantastic a povestitorului, ceea ce se vede și în nuvelele sau romanele care apar pe piață - iar, în al doilea rând, am fost impresionată de faptul că Tudor Ganea nu numai că creează o lume, dar o și conturează prin detalii clare, pline de culoare și poezie.
Constanța, cea de care povestește scriitorul, este un oraș misterios în care blocurile dărăpănate de lângă mare ascund o populație de pescari fantastici a căror meserie este însăși viața lor. Nici nu are cum să fie altfel, o vrăjitoare venită din adâncurile Deltei le-a furat bărbăția, ca dreaptă răzbunare pentru tragedia ce îi lovise satul cu mulți ani în urmă. În poveste mai apare un fluier magic, care înnebunește femeile, cheia succesului unei familii de patroni de bordeluri, dar și motivul ruinei lor, o localitate ascunsă între canalele Deltei, unde oamenii sunt înalți, cu ochii verzi, bufnițele au rol de sonerie, berzele încălzesc casele iar lupii, îmblânziți, le păzesc și, bineînțeles, cazemata, centrul ascuns al tuturor lucrurilor. În jurul acestui buncăr, construit de naziști, circulă tot felul de legende de care oamenii nu se mai îndoiesc atunci când muncitorii veniți să o dărâme dispar, unul câte unul. Disparițiile sunt investigate de un polițist care lucrează sub acoperire, până când este și el înghițit de povestea adusă la viață prin desenele cu cretă, făcute pe asfalt de niște copii, cu ochii verzi. După ce polițistul dispare, apa năvălește la suprafață, dând cartierului sărăcăcios, de margine de oraș, înfățișarea luxuriantă a unei lumi dispărute, în care blocurile, scufundate acum, sunt locuite doar la nivelele superioare, de acei copii ciudați care au crescut mari.
"Ascunși în clarobscurul pergolei de lemn, pescarii păreau niște statui cărora cineva le înfipsese câte o țigară aprinsă între buzele tari, de ipsos. Când își duceau sticlele la gură și înghițeau berea, mecanica gestului repetitiv - și lipsit parcă de elasticitatea vieții - îi făcea să pară niște complicate mecanisme greoaie, manevrate prin sfori de un sistem de scripeți montat sus, pe cazemată. Apoi, câte o astfel de statuie cu formă umană părea să prindă viață, se ridica de la masă, punea banii sub scrumiera plină de mucuri și pleca, clătindu-se greoi printre mese și nesalutând pe nimeni. În urma minciocurilor pe care și le atârnau agale, rămâneau dâre lungi și lipicioase de bale de guvizi. Astfel de urme cleioase șerpuiau pătând asfaltul și bordurile din cartier seară de seară dezvăluind traseele tuturor pescarilor[...]"
"Un bătrân cu pielea arsă de soare ieși din adânc chiar lângă el, se ridică în mâini și urcă pe stabilopod. Avea înfiptă în spate o pelerină a cărei țesătură vie din pești o trase după el în sus, pe cele mai înalte pietre, unde începu să-și scoată din piele, unul câte unul, cârligele pe firele cărora se zbăteau zecile de stavrizi. Un altul ieșise din apă cu două fire de nailon lungi înfipte în lobii urechilor, iar peștii prinși în ace păreau cercei strălucitori din argint."
0 comments:
Trimiteți un comentariu