Primul pas spre ieșirea de sub vrajă

duminică, iunie 10, 2018

Acum trei ani, în anul meu de vacanță, umblam mult prin București. Într-una din zilele acelea, când mă plimbam în tihnă și inhalam, cu ochi proaspeți, detaliile din jur, m-am întâlnit, din întâmplare, cu o australiancă. Stătea în fund pe un stâlpișor din beton, în fața palatului Victoria, și nu știa încotro să o apuce. Din vorbă în vorbă, ne-am împrietenit și am luat-o cu mine la muzeul Zambaccian. Drumul până acolo a fost lung și plin de peripeții pentru ea. Deși avea vreo cincizeci și ceva de ani și călătorise pe jumătate de glob, nu văzuse niciodată zăpada. În noaptea de dinainte, ninsese puternic în București, și trotuarele erau acoperite de un strat alb - gri de nea, sub care se ascundea, vicleană, gheața.  Doamna înainta ținându-se de gardurile din Primăverii și mă întreba, privind, cu invidie trecătorii grăbiți cum facem noi să nu alunecăm? Ah, nimic mai simplu, am început eu, dar m-am oprit brusc, pentru că mi-am dat seama că limbajul e prea sărac pentru a descrie încordarea tălpilor în pantofi la momentul potrivit sau mișcarea prin care mușchii piciorului îi comunică creierului că e în siguranță pentru încă un pas. Erau, pur și simplu, niște lucruri pe care le învățasem de când începusem să umblu, uneori cu prețul unor cucuie dureroase. Dar nici australianca mea nu se lăsa mai prejos... pas după pas învăța, experimentând, mersul prin zăpadă, la fel de entuziasmată ca mine la trei ani. Nu-i plăcea zăpada, totuși, mi-a declarat după ce am trecut cu bine de primejdie - își dăduse seama că va rămâne pentru totdeauna o fată a plajelor.

Week-endul trecut, am sărit un gard... Vreo trei, de fapt, dar cine mai stă să le numere, mai ales când mi-a trecut de mult vârsta pentru asemenea scamatorii ? 😙 Mă rog, gardul despre care vreau să povestesc e acolo, în spatele grădinii mele, de când eram de-o șchioapă. Trei bare transversale de metal pe care te cațări, întâi punând piciorul pe bara din mijloc, apoi împingându-te cu o mână în stâlpul care le leagă, pentru ca apoi, privind cu teamă pământul, să arunci celălalt picior pe bara de sus și să sari. Mi-a fost frică la început, nu mai făcusem asta de vreo câțiva ani - dacă voi cădea, dacă nu mai știu cum se face? Pare o prostie, într-adevăr, dar odată cu înaintarea în vârstă, mi se pare că frica e alături de mine din ce în ce mai des. Cu toate acestea, corpul meu și-a adus aminte mai bine decât mine mișcările și, pentru o clipă, m-am simțit din nou puștoaica aia de șaișpe ani care pleca pe dealuri cu câinele. 

Morala poveștilor trece dincolo de alunecatul pe gheață și sărit garduri sau pârleazuri, deși le-am folosit ca exemple de activități firești, naturale pentru noi, oamenii. Sunt lucruri pe care le facem bine instinctiv și lucruri pe care le stăpânim mai greu pentru că nu am avut parte de ele până acum sau fiindcă, pur și simplu, nu ne-au plăcut. E normal să fie așa - viața e un proces lung de învățare - învățăm să facem, să ne placă sau să evităm diferite activități. Sunt convinsă că cu muncă și insistență, oricine poate fi bun la orice își pune în minte să facă, oricât de căcat ar fi acea ocupație. Totul e să îți dai seama că, între a fi bun chinuindu-se și a nu simți cum trece timpul, e o mare diferență și că cu toții avem nevoie, din ce în ce mai mult, să auzim muzica, să ne simțim apreciați, să nu ne pierdem timpul în activități inutile, doar pentru că așa se face prin locurile prin care ne poartă viața. Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seama că pierderile sunt mult mai mari decât câștigurile. 

Niciun comentariu:

Un produs Blogger.