Fata lu' mama și puiul

Azi a fost o zi istorică pentru mine. Am gătit. Eu, care pân' la onorabila vârstă de 23 de ani jumate am văzut găinile doar în forma lor vie și cotcodăcitoare sau direct în farfurie, tocmai bune pentru înfulecat, am ținut, pentru prima oară, între lăbute, un piept de pui crud.

Dar aventura a început mult mai devreme...

Ieri, cu vestita mea inconștiență în materie de lucruri la care nu mă pricep, m-am dus entuziastă la magazinul de la colț să fac rost de “obiectul” muncii. M-am proțăpit în fața vitrinei frigorifice și cum nu distingeam printre mortăciunile înghețate acolo “țelul” vizitei mele, am solicitat ajutorul competent al vânzătoarei. Mutra mea de copil necăjit m-a ajutat și de data asta sau poate tanti suferea de vreun complex universal de mamă a răniților. Cert e că nu numai că am fost așteptată să-mi găsesc bonurile aflate, conform legilor lui Murphy, în fundul rucsacului umplut în prealabil cu juma’ de Cora, dar și îndrumată în transformarea materialului brut în ceva mâncabil.

Azi, împinsă de stomacul care își cerea drepturile, m-am apucat de treabă. Am desfăcut punga și am încercat să identific unde începea și se termina bucata număru’ 1 de piept (în manualul de utilizare, transmis pe cale orală de binevoitoarea doamnă din paragraful anterior, se specifica că în pachet ar putea fi 2 sau 3). Am rezolvat problema, logic, cu cuțitul. După 15 minute de muncă susținută și înjurături în surdină, cu toate degetele încă la locul lor (ah, ce mândră sunt de asta!), iată-mă ținând în brațe carnea macră și lipicioasă, de pe care curgeau piei. Întotdeauna am urât pielea de pui, fie ea și prăjită, iar acum trebuia să mă descurc cu varianta crudă. Bleah! Brusc, senzația de foame a început să mă părăsească, fiind înlocuită cu una de greață.

În timp ce ezitam, neștiind dacă să continui operațiunea “puiul”, diferite variante salvatoare mi se perindau prin minte:

1. Mă fac vegetariană (din nou). Ce rost are să măcelărim bietele animale nevinovate? Vivat Greenpeace și ecologismul.

2. Renunț la masă și trăiesc, ca ursul iarna, din rezerve (că, vorba aia, nu strică).

3. Mă duc la Fast-Food-ul de la parterul blocului.

Până la urmă, partea mai bărbată din mine a preluat conducerea și... “situația” din nou în mâini. Am tras cu voinicie de milioanele de celule moarte ale pielii celui care fusese, pâna nu demult (sper), o zburătoare fericită și lipsită de griji, pentru a păstra doar milioanele de celule, la fel de moarte, ale prânzului meu. L-am fiert, pentru că nu eram sigură că voi fi în stare să-l prăjesc suficient de bine, după care l-am invitat, politicos, în tigaie...

Cu toate astea, greața nu m-a părăsit. Am ținut post negru o zi întreagă. În momentul în care ajunsesem la stadiul de a mânca și pietre, s-a întâmplat un lucru ciudat. Forma aproximativ comestibilă a "delicatesei" gătite de mine a început să mă tenteze. Cu un maare nod în gât, circumspectă, am luat primele guri de friptură. La un moment dat, m-am trezit mâncând serios.

Nu e bucătar mai bun ca foamea.

18 aprilie 2007



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...