Unde a dispărut imaginaţia?

Am văzut aseară filmul "Le fabuleux destin d'Amelie Poulain". Nu ştiu cum de l-am ratat la vremea lansării. Cert e că în ultima vreme tot îmi amintesc de el: când vizitez Parisul, când ne plimbăm prin Montmartre şi soră-mea îmi zice: "Uite, asta e băcănia unde îşi făcea cumpărăturile Amelie..."

Nu se mai putea aşa... Aseară, l-am căutat (surpriză, îl aveam deja în calculator!) şi, în ciuda rezervelor mele iniţiale, am petrecut 2 ore frumoase adâncită până peste urechi în fantezia scenaristului.

Nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de Paris-ul lui Amelie. În primul rând e lumina - o lumină dulce, de toamnă, care înfrumuseţează toate imaginile. Apoi, atmosfera patriarhală - de loc mic unde toată lumea ştie pe toată lumea, casele vechi şi confortabile din suburbii în care stau părinţii protagoniştilor, apartamentele boeme ale locatarilor din imobilul în care trăieşte Amelie. Filmul vinde un Paris firesc pe care turiştii nu prea au cum să-l cunoască. Ăsta e privilegiul localnicilor. 

Apoi, apare întrebarea - când te-ai bucurat ultima oară de lucrurile simple? Majoritatea personajelor din film sunt prezentate prin intermediul lucrurilor care le fac plăcere şi a celor care le displac. Ameliei, spre exemplu, îi place să îşi treacă degetele prin grânele din sacii de la piaţă, să arunce cu pietre în canalul Saint Martin, să observe detalii pe care nimeni nu le vede şi să se uite la feţele oamenilor în cinematograf. Mai mult decât atât, ea are o imaginaţie  puternică care o ajută să i se pară că visele ei sunt reale. Astfel, trăieşte într-o lume plină de culoare, unde cele mai neobişnuite lucruri se pot întâmpla.

E atât de departe de mine lumea asta încât, în primele momente, am desconsiderat-o total. Pe parcursul filmului mi-am dat seama că şi eu am fost aşa odată. Aveam vreo 10 - 11 ani şi evadam pe acoperişul de geam dintre casa mea şi a bunicii. Acolo, stăteam chircită pe o dală şi îmi închipuiam că sunt unul dintre personajele din poveştile lui Jules Verne sau că timpul şi spaţiul se amestecă şi ajung în romanele de capă şi spadă ale lui Sadoveanu sau Dumas. Mai târziu, am deprins obiceiul (pe care îl au toţi adolescenţii, de altfel) de a-mi imagina scenarii alternative ale unor întâmplări reale. De cele mai multe ori (evident!), ieşeam mai bine în ele decât în realitate. Uneori (mai rar, ce-i drept!) exploram şi reversul medaliei. Ăstea erau, de obicei, coşmaruri.

Treptat, perioadele de visare aiurea au devenit mai puţine. Acum îmi dau seama că de ceva vreme au dispărut cu totul. Majoritatea lucrurilor pe care le vreau sunt mai mult sau mai puţin realizabile. Asta nu înseamnă neapărat că am devenit un om care "bifează" orice dorinţă. Poate doar maturizarea (sau bătrâneţea, bat-o vina!) m-a făcut să visez lucruri reale, tangibile. Am intrat astfel într-o cursă contra cronometru în care încerc să "fac" cât mai multe şi, undeva pe drum, am pierdut capacitatea de a visa doar de dragul fanteziei şi de a mă bucura de lucrurile simple... 

Uneori mă gândesc că n-ar strica să le regăsesc.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...