Paris - Fragmente de jurnal (II)

9 aprilie 2013

Ieri a fost o zi plină de noutăți. Am căutat și găsit canalul Saint Martin. Sunt foarte mândră de mine. Nu am folosit nici o hartă (pe a mea o uitasem, bineînțeles, acasă) și după ce am ieșit din metrou, la Republique, am reușit să-mi smulg de pe buze cele câteva cuvinte franțuzești necesare întrebării "Unde găsesc... ?" . Am ajuns destul de repede. Zona nu mi-a plăcut prea mult însă. Probabil și din cauza zilei ploioase, am avut senzația de oraș părăsit. Nu am regăsit nicidecum animația pentru care citisem că e faimos locul.

Mai târziu, însă, cerul s-a înseninat un pic și eu am ajuns în alt colț de Paris - piața Vosges. Până acum trecusem pe-aici seara când parcul era închis. De data asta am ajuns mai devreme. Deși era o după-amiază de luni, înainte de 6, am găsit parcul plin. Turiști, mămici cu copii și doritori de citit în aer liber se bucurau de plăcerea nesperată a unei raze fugare de soare. M-am așezat și eu pe o bancă să-mi savurez cafe au lait-ul luat de la colțul străzii și... m-am îndrăgostit. Totul părea perfect acolo: parcul ordonat dar totuși bogat în verdeață, copacii care se profilau pe fundalul clădirilor vechi de vreo 300-400 de ani costruite din cărămidă roșiatică, copiii care alegau fără încetare după o minge sau un porumbel.




10 aprilie 2013

Urcând până la ultimul etaj al centrului Pompidou am descoperit cea mai frumoasă terasă din lume. 

Ploua. Toți clienții fugiseră iar personalul aștepta ca vremea să se îmblânzească, aciuat sub streașina barului. Pe fiecare masă stătea câte o vază înaltă cu un trandafir roșu. Cafelele lăsate neterminate și scrumierele necurățate păreau că spun povestea unui sfârșit de lume venit pe neașteptate.

11 aprilie 2013

Astăzi am ajuns la Oranjerie. Odinioară seră regală, vechea clădire adăpostește un muzeu de artă. Am venit aici să văd impresionişti şi am descoperit nuferii lui Monet (pânze de mari dimensiuni în care pictorul a încercat să prindă lumina şi felul în care aceasta se reflectă în apă şi natură). 

Pe la mijlocul vizitei lucrurile au devenit palpitante - a început să sune alarma. În 5 minute eram cu toții evacuați și așteptam vești dinăuntru. Se pare că nu s-a întâmplat nimic prea grav fiindcă peste încă o jumătate de oră ne dădeau voie să intrăm înapoi. Să fi văzut atunci coadă la cultură. Mai ceva ca la pâine în vremea lui Ceaușescu.  

Întorcându-mă spre centru pe Rivoli așa, boem, cu rucsăcelul în spinare și gura căscată prin vitrine după suveniruri meaningful de maxim 10 euro bucata am avut, pentru prima oară, revelația diferențelor majore pe care banii îi aduc în viața unui om. Treceam pe sub porticul unui hotel de 5 stele... nu-i mai știu numele. Un scuter a oprit în fața mea și, de pe el, a coborât curierul ducând în brațe o sacoșă de cumpărături de la Prada mai mare ca mine. Așa deci... există nu numai oameni care cumpără de la aceste magazine dar și oameni cărora le e prea lene să ia cumpărăturile în taxi sau mașină și preferă ca noile achiziții să le fie livrate direct acasă. Știu că pare ceva banal și vedem asta tot timpul în filme. Dar filmele sunt filme - povești de adormit mițure. E un pic diferit să constați cu ochii tăi că pentru unii oameni viața e un film cu buget de Hollywood.


 Grădinile Tuilleries 



2 comentarii:

  1. "filmele sunt filme - povești de adormit mițure" Imi place foarte mult expresia asta; abia astept sa gasesc un context in care s-o folosesc :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)))... sunt multe poveşti de adormit Miţure în lumea asta. Probabil ar fi înţelept să nu foloseşti expresia când încerci să adormi vreuna:D

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...