"Iubesc toamna. În primul rând eu sunt născută în septembrie și, deci, toamna e un anotimp special pentru că eu sunt o persoană cu totul și cu totul specială. De ce? C-așa zic eu, uite d-aia...Nu e nevoie să mă credeți pe cuvânt, veți vedea pe măsură ce mă cunoașteți. Da, să știți că nu mint, zău așa... Eu nu mint niciodată. Mmmm... aproape niciodată.

În al doilea rând, toamna începe școala. Ce poate fi mai frumos, după 3 luni de cicăleală neîntreruptă din partea părinților? Nu, nu mi-a plăcut niciodată ideea de școală în mod deosebit. Adoram însă mirosul caietelor noi și, mai ales, al cărților. Credeți-mă, pentru unii oameni, mirosul de cerneală tipografică poate fi un drog. Probabil și eu mă număr printre ei. Dacă m-aș droga (ceea ce nu fac) asta ar fi prima alegere. Păcat, mare păcat, că în curând cărțile vor deveni la fel de de vintage ca trăsurile...

Ah, dar am luat-o pe arătură... Cărțile îmi plăceau nu numai fiindcă le puteam adulmeca. Nu, nu-s chiar atât de toantă! Fascinant la ele era că mă puteau învăța câte ceva. Tot ce trebuia să fac era să le citesc sau să le memorez și... deveneam mai deșteaptă. Hmmm... acuma dacă stau bine să mă gândesc nu prea am luat foarte în serios treaba asta. Adică... la ce bun să știi atâta chimie și matematică? Nu va trebui să produc vreodată apă iar calculele pot fi făcute foarte bine, azi, de mașini. Mie, de fapt, îmi plac poveștile pentru că... pentru că... îmi dau șansa de a trăi mai multe vieți. Exact ca mâțele! Haha... asta sună nițel pervers. Hai, Riri, termină cu aberațiile! Ai treabă acum! Back to life, back to reality și, mai ales, ai grijă pe unde mergi!"

Cu un zâmbet poznaș, ca și cum ar tăinui vreun mare secret, Maria (Riri pentru prieteni) își continuă înaintarea rapidă, mai mult un jogging relaxat, pe bulevardul larg al orașului. Este toamnă, facultatea a început de câteva zile și ea e pe cale să întârzie la primul curs al unei materii ce se anunță destul de importantă. Maria are 19 ani și este boboacă la Academia de... E drăguță, isteață și plină de entuziasm în privința viitorului. Primul an de facultate; o ușă fermecată tocmai s-a deschis iar ceea ce zărește dincolo de prag are strălucirea basmelor citite în copilărie și farmecul cărților de capă și spadă care i-au încântat adolescența.

Camere însorite şi bocanci cu ţinte: 
I. Aiurita
II. Haos 
III. Petrecerea (I)

IV. Petrecerea (II)

V.Șuetă de sesiune

#

Pe un stâlp de iluminat stradal o foaie A4 învelită într-o ţiplă de plastic pe care scrie cu o literă de-o şchioapă "MUNŢII NU!" îmi trezeşte în suflet ceva din patriotismul școlăresc de odinioară. Lângă mine stă o familie tânără (el, ea, un copil de 2 ani) şi bunica. Adulții scandează alături de ceilalţi manifestanţi. Din când în când, puştiul ritmează protestul suflând puternic în fluieraşul portocaliu pe care îl poartă la gât. "Aşa, agitator mic de mase ce eşti!" îl laudă tatăl.

#

Ajungem pe Elisabeta tocmai la timp pentru occupy-ul autohton. Oamenii vin dinspre Universitate scandând "Uniţi, salvăm Roşia Montană!". Strada se umple într-o clipă. Toată lumea bate ritmul marşului cu tobele sau peturile. Ca la un semn nevăzut, mulţimea se opreşte şi se aşează pe jos. 2 băieţi, care stau fix în faţa cordonului de jandarmi, îşi scot cutia de table şi dau câte un zar. E mai ales pentru show, evident, dar are efect. Lumea sare să facă poze, jandarmii zâmbesc amuzaţi. În cele din urmă până și protagoniștii se relaxează suficient de mult încât să înceapă să joace pe bune. 

#

La protest, duminică seara pe 8 septembrie. Mergem odată cu valul. În coadă, unde suntem noi, lipseşte o portavoce pentru a ne organiza. La un moment dat, un băiat din faţă face drumul invers şi ne impulsionează un pic. Apoi îl strigă pe Victor și îi șoptește ceva. Foarte aproape de ei, un jandarm se opreşte şi el; apleacă capul să audă. Nu cred că o face în interes de serviciu ci pur şi simplu din instict: când 2 oameni se pun la sfat tragi şi tu cu urechea să vezi ce se întâmplă. Băiatul cu portavocea îl observă, se uită urât la el şi îl trage pe Victor mai departe. Bietul jandarm are, pentru o clipă, exact faţa aia a tocilarului pe care colegii mai cool îl ignoră în clasă. Apoi îşi ia seama şi pleacă mai departe.

#

Un pic mai târziu, dezertăm de la protest la metroul din Obor. Cu noi alţii, vreo 30. Intrăm bătând ritmul din pet-uri. La Obor, la Victoria dar şi în metrou răsună scandarea "Uniţi, salvăm Roşia Montană...". La început, mulţi oameni se uită la noi ciudat. Apoi, atmosfera se dezgheaţă. Pe peronul de la Victoriei, mulţi zâmbesc şi încep să aplaude. 

#

Tineretului, în a treia duminică de protest. Pe uşa unui restaurant din apropiere iese în fugă un chelner îmbrăcat impecabil. În mâna stângă ţine o oală imensă iar în dreapta o lingură la fel de mare. Bate ritmul marşului de câteva ori în uralele mulţimii apoi fuge zorit înăuntru. Probabil avea clienţi...

#

Ne revărsăm din nou spre Universitate. Rondul e plin, aşa cum nu l-am văzut niciodată. Poliţia ne somează să circulăm mai repede ca să nu blocăm şi alte străzi. Oamenii vin şi își găsesc loc care pe unde pot. Undeva, în centru, îi zăresc pe Eugen David şi pe ceilalți roșieni. Se aşează pe jos, în cerc, stau de vorbă şi îşi masează picioarele. Uitându-mă la ei, simt parcă toată oboseala și frustrarea atâtor ani de chin...

#

Prin Pantelimon în a patra duminică de protest. În fața unei porți stau un tip pe la vreo 50 de ani și o duduie nițel mai tânără ca el. Se uită după protestatarii care chiuie la vreo 15 metri mai în față. Deodată tipul se întoarce hotărât spre casă și fluieră lung și puternic, ca pe stadion. Un al treilea cap - nu-mi dau seama dacă e femeie sau bărbat - apare la fereastră. 

"Mergem!!"

"Mergem?" se miră capul."Unde?"

"La Universitate!"

"Ce să facem acolo?"

"Să-i dăm jos...mama lor!... Traian Băsescu, mânca-l-ar pământul!!!"

E dificil să evadezi din Bucureşti la sfârşit de săptămână dacă nu ai maşină. Microbuzele sunt rare şi greu de găsit iar viteza trenurilor scade, parcă, în fiecare an. Norocul nostru e că munţii Bucegi şi valea Prahovei sunt suficient de aproape; se poate ajunge acolo în 2,3 de ore în ciuda tehnologiei primitive. 

Deşi aveam doar o zi la dispoziţie pentru o mică escapadă în afara graniţelor oraşului am decis să fim îndrăzneţi  şi să încercăm să ajungem pe vârful Omu. Excursia urma să fie un mix de efort cu relaxare potrivit pentru nişte  montaniarzi începători ca noi: telecabina până la Babele, plimbare de voie spre vârf şi-napoi iar, la întoarcere, telecabina din nou până jos.

Am plecat cu trenul Inter Regio de 8:42 care ajunge pe la 10 jumătate în Buşteni. Conform programului de pe site-ul primăriei, maşinăria minunată care trebuia să ne ducă pe vârful muntelui fără cel mai mic efort ar fi trebuit să funcţioneze de la 8:30. Fiind luni - zi lucrătoare, nu ne aşteptam să găsim prea mulţi oameni la rând. Ne bazam chiar pe asta pentru că trebuia să facem un traseu de 4-5 ore şi să ne întoarcem la timp pentru a prinde ultima cursă înapoi spre Buşteni, cea de la 16:30.

Pe la 11 şi ceva, când am ajuns la faţa locului, am găsit o mulţime măricică aşteptând şi uşa clădirii telecabinei închisă. Se pare că aveau program de cărat... BCA şi nu oameni. Descurajaţi dar nu şi resemnaţi (încă), ne-am aşezat la coadă. În timp ce stăteam acolo cu ochii lipiţi de uşa închisă, sectorul privat, reprezentat de nişte tipi buni de gură şi posesori de 4*4, încerca să ne convingă să abandonăm mersul la înălţime pentru rapiditate şi confort. Oferta era, ce-i drept, tentantă. Contra unei sume puţin mai mari (80 de lei faţă de 68 de lei cât costă o călătorie dus întors cu telecabina) se angajau să ne ducă la Peştera, Babele şi Sfinx în 4-5 ore cu opriri după plac pentru explorat şi făcut poze. Din când în când, ca nişte veritabili oameni de marketing, se opreau din reclamă şi se adunau într-un colţ şuşotind între ei suficient de tare încât să fie auziţi de publicul ţintă. Alegerea de a călători cu străvechiul mijloc de transport părea din ce în ce mai puţin sigură cu fiecare nouă rundă de bârfă. La un moment dat, au apărut şi doi pensionari englezi, păsări exotice printre noi, români obişnuiţi aflaţi în vacanţă. S-au învârtit vreo 5 minute pe-acolo, vorbind tare şi încercând să-şi dea seama unde ar trebui să se aşeze la rând. Pe ei, cred, turişti autentici veniţi să vadă cât mai multe, telecabina i-a pierdut primii.

Călătoriile au fost reluate în jurul orei 12. Pe la 12 jumate eram deja sus, la Babele, şi organizam prima pauză de odihnă lângă marcajul cu linie galbenă ce semnaliza începutul traseului spre Omu. Ne-am mişcat ceva mai repede după ce ne-am dat seama că suntem în întârziere. Un pic prea repede pentru mine, aş spune. Lipsa de mişcare şi alte obiceiuri nesănătoase şi-au spus cuvântul. Am fost pe punctul de a mă aşeza în fund şi de a renunţa de câteva ori. Din fericire, nu am fost lăsată aşa că am reuşit să ajung, târâş-grăpiş, până în vârf. 

La întoarcere ne-am doborât recordul cu vreo 20 de minute: am ajuns într-o oră jumătate deşi pe marcajul de la Babele scria că traseul dura între 2 jumătate şi 3 ore. Acum, privind mai obiectiv lucrurile aş putea spune că, dacă nu mergi foarte repede, drumul este chiar plăcut. Panta în mare parte lină, golul alpin care îţi dă senzaţia că eşti pe acoperişul lumii, ceaţa rapidă ce ascunde un loc pentru a ţi-l arunca în faţă în toată splendoarea lui 5 minute mai târziu, toate sporesc "corola de minuni" a lumii... Mai mult chiar, noi am prins o zi frumoasă, cu soare, numai bună de plimbare şi, fiind septembrie, am avut surpriza să vedem,  căţărate pe cele mai imposibile coaste, vreo 2,3 turme de oi aflate în plină transhumanţă.

Căbănuţa de la Omu am găsit-o înconjurată de ceţuri. În vârful unei stânci aproape rotunde, un bolovan scăpat de uriaşi, steagul marca simbolic cel mai înalt loc din Bucegi. Câţiva drumeţi îşi împărţeau mâncarea şi apa cu cei doi dulăi ciobăneşti ai cabanei. Am băut un ceai, am mâncat un fursec şi am sărbătorit încă o dată o zi de naştere. Apoi am fugit înapoi spre Babele...

Un articol din categoria "oldies but goldies". Printre atâtea lucruri incredibil de triste sau îngrijorătoare care se întâmplă zilele astea în România, haideți să ne relaxăm un pic cu ceva amintiri din "copilărie":

Un început de zi obișnuită. Fac ochi. E mult spus, pentru că sunt încă la faza de bâjbâit cu mâinile pe sub pat după ceasul deșteptător. Pe care, nimic neobișnuit, nu l-am auzit nici azi... În sfârșit îl găsesc. Ah! E deja 10?!?ZECE?!?

Buff!!! De data asta reușesc să cad din pat în toată splendoarea și măreția mea. La dracu... iar am întârziat la serviciu. Nu știu ce să fac mai întâi. Să sun? Să mă îmbrac și să mă teleportez până acolo (de preferință direct în birou, departe de ochii critici ai șefului) ?!? Mă hotărăsc pentru a doua variantă așa că sar în picioare  și încep să sprintez prin casă. Din nefericire, primele 10 minute sunt total ineficiente pentru că nici nu mă ridic bine și reușesc să intru cu nasul în peretele din fața mea, nimerind fix pe lângă ușa care-mi era, de fapt, ținta. Celelalte 9 minute mi le petrec înjurând printre dinți de durere, respectiv evaluând stricăciunile produse moacei mele de coliziunea frontală mai sus menționată. În sfârșit! După o jumătate de oră reușesc să plec și eu.

Mă gândesc.... Oare asta să fie ZIUA?!? Voi reuși să fiu concediată pentru prima oară în tânăra mea viață?!?

Urmează monotonia obișnuită... trecutul străzii pe roșu, porția de înjurături primite de cu dimineața de la maniacii ăștia de șoferi bucureșteni, metroul care vine după cinșpe minute... Într-un final apoteotic reușesc să ajung și eu la firmă. Am un maare gol în stomac. Programul a început deja de două ore. "Uite ăsta e un moment în care mi-aș dori să fiu Omul Invizibil" mă gândesc... Îmi iau cea mai spășită mutră posibilă și intru... Toată lumea e lipită cu nasul de calculator, nimeni nu mă bagă în seamă. Ufff.Ce ușurare! Am scăpat și de data asta... Reușesc să ajung în siguranță la locul meu și, ca de fiecare dată, îmi promit solemn că "De mâine NU MAI FAC"

08 iulie 2006 

Facebook-ul și binecuvântările lui... 

Pe Neagu Djuvara l-am descoperit prin vara anului 2010 în...magazinul Inmedio din Pipera. Citisem despre el pe net și în "Dilema Veche" dar, nu știu cum, tocmai eu - cititoarea, nu mă hotărâsem până atunci să văd cu ochii mei o monstră de scriitură. Probabil numărul mare de cărți neatinse din casă mă făcuse să îmi autoimpun o perioadă  de abstinență. În perioada aceea, Inmedio pusese în vânzare "O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri". Într-o zi călduroasă de vară când simțeam că mă îndepărtez prea mult de ale mele, am renunțat la "post" - m-am oprit să culeg cartea de pe raft și să o răsfoiesc. A fost dragoste de la primele rânduri. Oricum îmi place istoria iar istoria povestită cu farmec și aplomb de "moș Neagu" (după cum singur se alintă) m-a fascinat.  Am terminat cartea în mai puțin de o săptămână și am început apoi să colind librăriile după altele. Au urmat lunile Djuvara - august, septembrie și octombrie în care am mâncat pe pâine vreo alte 3 cărți scrise de dânsul: "Amintiri din pribegie", "Între Orient și Occident", "Civilizații și tipare istorice" și am căpătat o nouă obsesie - să-l văd și să-l aud vorbind în realitate. 

Dorința mea s-a împlinit ieri datorită Facebook-ului care m-a anunțat prin intermediul unei subscripții că moș Neagu va discuta despre "Între Orient și Occident" - lansată în ediție de lux de către Humanitas cu ocazia aniversării de 97 de ani a autorului - în librăria Humanitas Cișmigiu. 

Deși am ajuns mai devreme, am găsit librăria plină de oameni. Reporterii DIGI24 așteptau cuminți afară pentru a prinde un prim plan. Invitatul a sosit însoțit de Gabriel Liiceanu care urma să vorbească în deschidere. A urmat intrarea - tăcerea încordată a unei mulțimi de oameni care îl sorbeau din priviri pe bătrânelul firav, oprit nedumerit în pragul ușii. Nici el, nici noi nu știam ce să facem. Cineva a început să aplaude. Cu toții l-am urmat, bucuroși că ne scosese din încurcătură. Domnul Djuvara a zâmbit, un pic stânjenit, și s-a îndreptat spre masa autorului. 

În deschidere a vorbit, după cum vă spuneam, domnul Liiceanu care a găsit ocazia potrivită pentru a arăta că, deși trecerea noastră de la obiceiurile orientale la cele occidentale s-a făcut în nici 100 de ani, am rămas cu două mari tare. Una dintre ele a fost ilustrată printr-o anecdotă: un domn fanariot își cheamă vistiernicul pentru a-l certa: primise plângeri că fură. Boierul ascultă în tăcere mustrarea și, când ajunge acasă, îi scrie o scrisoare scurtă, în neogreacă, domnitorului. Traducerea ar suna cam așa : "Eu fur, Tu furi, El fură, Noi furăm, Voi furați, Ei fură". Recunoscându-se în una din declinările acestui verb, domnitorul decide să nu-și pedepsească slujbașul. A doua tară ar fi un oarecare fatalism și lașitate în fața relelor vieții. Dacă alte popoare au reușit să-și educe conducătorii pe calea democrației la noi, teama de eventuale pedepse precum și vechea zicală "N-ai ce face..." ca principiu de viață, ne fac să ignorăm nepermis de mult matrapazlâcurile aleșilor noștri. Asta se datorează faptului că, după cum zicea el, masa critică de reacție nu s-a format încă. Deși mă simt prea optimistă afirmând asta, eu sper că evenimentele ultimelor zile și ale celor care urmează îi vor infirma părerea. 

Domnul Djuvara s-a dovedit, după cum zicea Liiceanu, "un monument". În primul rând viteza de reacție și ironia... În deschiderea evenimentului 2 actori au citit pasaje din carte. La sfârșitul primei lecturi, moș Neagu întreabă "Dar cine a scris asta? Că eu doar am citat...""Păi... prințul de "Linie"..""Nu înțeleg. Cine ai zis că a scris?...""Prințul de "Linie".."".Aaaa..prințul de "Lin" vrei să zici" (prințul de Ligne).  Actorul, deja roșu de emoție, s-a așezat la locul lui cu o privire de școlar prins cu lecția neînvățată. 

Apoi, în timpul prelegerii de vreo 20 de minute, a insistat să stea în picioare... și totuși omul are doar... 97 de ani. Gestul, pe care cel de-al doilea actor - mai tânăr de vreo 3 ori ca moș Neagu - nu a catadicsit să îl facă, mi s-a părut o minunată dovadă de respect faţă de noi, ascultătorii, înghesuiți în librărie. Astfel, îl puteam nu numai auzi ci și vedea... A vorbit despre faptul că "Între Orient și Occident" e singura carte pe care a scris-o din proprie iniţiativă și că pe la începutul anilor 90, când a publicat-o prima oară, editura l-a sfătuit să taie o cincime din ea. Liiceanu s-a apărat spunând că atunci nu era cunoscut, cartea ar fi costat mai mult și ei ar fi riscat să rămână cu ea pe rafturi. "Acum puteți să mai puneți încă o cincime, dacă vreți...""Trebuia să mă fi ghicit de acum 20 de ani!" îl înțeapă Djuvara amical. 

În continuare, ne-a povestit că deși cartea a fost scrisă mai ales pentru străini, ea ne este utilă și nouă - românilor de acum - pentru a ne înțelege istoria recentă. După o scurtă paranteză explicativă - "O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri" nu este agreată de profesorii de istorie pentru că urmărește o linie mai realistă a faptelor - urmează momentul autografelor. Un pic presată de companie și, în același timp, nu foarte sigură că îmi doresc autograful și ocazia de a-l obosi mai mult pe venerabilul istoric, decid să plec. 

Astăzi îmi pare rău că am ascultat de acest prim instict pentru că, din câte am văzut în poze, moș Neagu a fost prietenos cu toți fanii. Oamenii care au rămas nu par să fi trăit senzația că deranjează sau plictisesc un scriitor celebru.