Am stat în Angers, un orăşel care deschide drumul spre faimoasa vale a Loarei, doar câteva ore. Ne îndreptam spre Nantes, unde aveam cazare şi planuri de vacanţă pentru următoarele zile. Drumul de 300 de kilometri între Paris şi Angers, pe care l-am străbătut cu trenul  în mai puțin de 2 ore, m-a iniţiat în tainele călătoritului cu TGV-urile franţuzeşti. La început, felul ceremonios şi fatalist în care conductorii de tren anunţau plecarea m-a amuzat: “Madame, Messieurs, la departure de notre TGV est iminente! Attention a la fermeture de la porte!” ziceau, cu aproximaţie, la fiecare pornire. Mai pe urmă, când mi s-au înfundat urechile din cauza vitezei, am înţeles că tonul se potrivea cu situaţia. În comparație cu celelalte trenuri cu care mai mersesem, TGV-ul nu pornea ci decola.

Gara, strategic amplasată destul de aproape de centrul istoric, avea şi oficiu de informare turistică. De aici am luat o hartă iar doamna amabilă care era de serviciu ne-a schiţat un traseu bun pentru a vedea zonele interesante fără a merge prea mult degeaba.

Pe la 10 dimineaţa, când am plecat în explorare, magazinele şi cafenelele erau încă închise. Am pornit spre cea mai faimoasă construcție din oraş: castelul - fortăreaţă Angers. Plimbarea ne-a dezvăluit o lume aparent liniștită, cu străzi largi şi vile vechi, frumoase, năpădite de flori şi iederă care inspirau istorie şi poveşti demne de aflat.

În dimineaţa aceea mohorâtă de aprilie, castelul nu avea prea mulţi vizitatori. Apa din vechiul şanţ de apărare fusese  înlocuită cu o grădină dichisită în stilul franco – britanic unde, din păcate, turiştii nu aveau voie.

Undeva, în dreapta porţii, se vedeau autostrada şi râul Maine. Înăuntru, am pășit în altă lume. Între zidurile groase ale construcţiei care datează din secolul IX, timpul curge mai încet şi tradiţiile mor mai greu. Am vizitat mai întâi capela și grădina interioară. Apoi, am intrat în mediul controlat unde e păstrată tapiseria Apocalipsei, una dintre cele mai vechi tapiserii medievale din lume (lucrată pe la sfârșitul anilor 1300). Privită cu ochii mei, de cetățean al secolului 21, povestea ţesută în fire de mătase este cel puţin naivă dar, în ochii istoriei, ea capătă  o valoare nepreţuită.

După ce ne-am bucurat ochii cu grădinile interioare, am urcat pe ziduri pentru a vedea oraşul de la înălţime. Decizia s-a dovedit temerară în acea zi în care vântul bătea necruţător, fără a respecta vreo direcţie anume. Ajunse sus ne-am dat seama că, de fapt, întreaga fortăreaţă este o mare grădină. Între creneluri erau plantați butuci de viţă de vie, flori sălbatice şi chiar legume.

Jos, la baza unuia dintre turnuri, o operă de artă de factură recentă ne-a dat fiori. Ne aflam în turnul Morii, un loc care era, odinioară, închisoare. În jur de 60 de persoane trebuiau să se înghesuie într-un spațiu în care nu păreau să încapă prea bine nici 10 oameni. Membre contorsionate se zbăteau prinse pentru vecie în rețeaua de fire subțiri de sârmă (sau lână). Trupuri slăbite, aproape scheletice, păreau a se cățăra spre cer pe axul central al sculpturii. Guri negre încremeniseră deschise într-un țipăt mut.

Am părăsit castelul în care intraserăm senine mai devreme, cu sentimente amestecate. Deşi apus de mult, Evul Mediu încă îşi aruncă umbrele asupra secolului nostru. Intrarea de poveste, pe unde îți puteai ușor imagina trecând prinţi şi domnițe a fost, odată, poarta unei lumi sângeroase. 

Hoinăreala care a urmat ne-a scos în cale porți de lemn temeinic zăvorâte, la fel ca cele din Ardealul nostru, căsuțe vechi de sute de ani, drumuri pietruite și colțișoare pline de farmec.

Târziu, după-amiaza, ne-am oprit să mâncăm într-un local care părea, după cum a declarat soră-mea, cunoscătoarea, tipic franțuzesc. Înăuntru domnea o atmosferă relaxată și lipsită de pretenții.  La masa de lângă noi, două cupluri destul de în vârstă stăteau la o poveste și clasica sticlă de vin de după masă. Un pic mai încolo, un grup mai mare serba o reuniune de familie sau, pur și simplu, oamenii se bucurau de masa în oraș. M-a izbit relaxarea celor din jur mai ales când mi-am dat seama, cu tristețe, cât de greu e să vezi români de vârsta a doua la fel de mulțumiți de viață. 

"Ăăă... asta e uşa? Da, parcă uşa mea e... Şi cheia? Unde dracu' am pus cheia?"

Maria scotoceşte febril prin buzunarele genţii negre. Nu e prea îndemânatică la ora asta. Din buzunar cad pe rând o brichetă, un ruj şi telefonul. Zgomotul răsună puternic pe culoarul întunecat al căminului.

"La dracu! La dracu! La dracu! Sper că nu am pierdut-o!"

În sfărşit, degetele ei ezitante nimeresc conturul familiar al cheii. O scoate cu grijă, o pune în buzunarul paltonului şi se apleacă după lucrurile căzute. Capul îi e greu, se mişcă încet, în reluare, de parcă visează.

"Hmmm... poate e mai sigur să mă ghemuiesc. Măcar aşa, dacă îmi pierd echilibrul, nu cad prea de sus..."

După încă 5 minute de manevre caraghioase reuşeşte să intre în cameră. Colegele au adormit demult. Aprinde lumina în baie şi se duce să se schimbe. Acolo nu sunt scaune dar pătratul ceramic al duşului pare un punct de sprijin potrivit. Închide cu grijă uşa şi se aşează în duş. Capul îi vâjâie şi stomacul îi clocoteşte ameninţător. 

"Dacă o să supravieţuiesc nopţii ăsteia, nu mai beau în viaţa mea atâta..." îşi promite fata împleticit, cu seriozitatea profundă pe care o au, de obicei, oamenii după prea multe pahare de alcool.

Au trecut deja 2 luni de la începerea facultăţii. Maria s-a împrietenit cu colegele de cameră şi şi-a regăsit vechi cunoştinţe din liceu. De la primele află lucruri interesante. Sunt mai mari, se implică în proiecte de voluntariat, învaţă bine şi încep să fie interesate de job-uri. Cu ceilalţi iese în cluburi de câteva ori pe săptămână şi experimentează traiul boem. Pentru ei toţi, asta e toamna fugii de acasă.

Mariei îi place viaţa asta. Părinţii sunt departe - nimeni nu o bate la cap să înveţe, nimeni nu controlează ora la care se întoarce acasă. Are mai mulţi prieteni ca niciodată. Se simte frumoasă când îşi creionează ochii cu negru, sexi când îşi pune un decolteu mai provocator. Dacă bea niţel mai mult iese din găoacea ei de timidă şi poate purta conversaţii mulţumitoare cu oamenii. Oricum, toţi beau niţel mai mult în grupul lor. Îşi cheltuie banii primiţi de acasă pe bere ieftină şi pachete de ţigări. Mâncarea? Ce se nimereşte: o şaorma, merdenele sau pateu la cutie de la magazinul din colţ. Când cineva rămâne fără bani, grupul îl susţine până la următorul pachet. Când se primeşte mâncare de acasă e sărbătoare. 

Din când în când mai trece şi pe la şcoală: îşi mai ia o notiţă, mai copiază un curs. Cu toate astea simte că locul ei nu e acolo. Facultatea teoretizeză prea mult. Chiar şi materiile care îi plăceau în liceu sunt acum înecate în axiome şi demonstraţii aride. Maria vede facultatea ca pe un soi de vaccin: nu îţi place şi nu îi înţelegi prea bine rostul dar îl faci fiindcă aşa face toată lumea. "Şi apoi...ce altceva aş putea să fac? Trebuie să-mi ocup cumva timpul."

Revenind în prezent, adică în baia impersonală a camerei de cămin, Maria constată că un obstacol insurmontabil s-a interpus între ea şi locul în care tânjeşte să ajungă cât mai repede - patul. Bocancii noi, mândria ei de munţoman wanna be, nu vor cu nici un chip să se lase scoşi din picioare. Şireturile par a fi, de fapt, problema. Cu gradul de alcoolemie pe care îl are în sânge, desfacerea lor i se pare o operaţiune demnă de savanţii de la NASA iar biata Maria nu se simte în nici un caz savant.

"Oare Cati s-ar supăra dacă dorm cu boncancii în picioare?"

Cati, colega care doarme pe una din laturile L-ului din care face parte şi patul ei, a ales, din nişte motive greu de înţeles, să-şi pună perna în vecinătatea picioarelor Mariei.

"Hmmm... aş putea să le tai totuşi cu un cuţit. Sau cu forfecuţa de unghii..."

Nici una din variante nu pare prea bună aşa că Maria se hotărăşte la o a treia. După o jumătate de oră de opinteli şi înjurături în surdină reuşeşte, minune a fizicii, să-şi tragă boncancii din picioare fără a le desface şireturile. Transpirată dar fericită se strecoară în pat. A doua zi se va trezi la 12, ca de obicei...

Camere însorite şi bocanci cu ţinte:
I. Aiurita
II. Haos

III. Petrecerea (I)

IV. Petrecerea (II)

V.Șuetă de sesiune

Deschid geamul de la bucătărie. Un carton de ouă gol îmi trece prin faţă şi se izbeşte de plafonul hornului dintre scări. Este urmat, la scurtă vreme, de un ambalaj de plastic şi câteva pet-uri de bere scurse şi ele. La scara vecină cineva ascultă muzică dance tare. Se aud râsete. Pare un pseudo party decent. Of, ce plictiseală! Unde sunt vremurile de altădată când nu trecea săptămână fără ca vecinii să mă surprindă cu ceva nou, cum ar fi o nuntă sau… o înmormântare.

A fost odată ca niciodată… că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată o parcare. Parcarea din spatele blocului în care stau, bineînţeles. Şi ce-i cu asta, vă veţi întreba… România e plină de parcari. Cu ce-i a ta mai cu moţ?

Cum se ştie că oamenii “sfinţesc” locul, parcarea mea-i “deosebită” fiindcă şi vecinii mei îs aşa. În primul rând vecinii mei sunt oameni cu stare… cel puţin aşa mă fac să cred maşinile pe care le conduc şi alte “accesorii decorative”. În al doilea rând, au principii şi tradiţii… vechi, foarte vechi. Cam de la Ramayana şi Mahabharata aşa şi… de aceeaşi origine. Pentru ei, familia este foarte importantă şi când spun asta nu mă refer doar la “celula de bază a societăţii” cu mamă, tată şi copii. În familie intră, de obicei, o întreagă galerie de unchi, mătuşi, bunici, veri şi alte rude prin alianţă. De obicei, în jur de 100, 100 şi ceva. Uneori am impresia că, în “mărinimia” lor, ne consideră de-ai casei şi pe noi, vecinii. Zic asta fiindcă se pare că nimic nu le face mai multă plăcere decât să-şi împartă bucuriile şi tristeţile cu noi. 

Acu’ vreo 2 luni a fost nuntă. 2 zile la rând toată intersecţia Gorjului a dat spasmodic din buric pe ritmurile “maeştrilor” consacraţi: Minune, Salam, etc… Ne ajutau cele 4 boxe de 2 metri pe 2 care flancau uşile câtorva scări. Nu-i vorbă, nu am avut de ce ne plânge. “Meniul” a fost diversificat, din timp în timp, şi cu lăutari. Am putut ieşi pe balcon să admirăm nuntaşii, hora, masa, ţoalele... Vorba aceea: "la soare te puteai uita, da’ la dânşii ba". Învăţatul pentru sesiune a mers mult mai bine deoarece somnul a fost eliminat din program. Când totul a luat sfârşit şi tinerii însurăţei au plecat spre… nu ştiu unde... într-o decapotabilă de colecţie ornată cu trandafiri albi, nu am putut decât să ne bucurăm de bucuria lor şi să le urăm casă de marmură, copii de tuci, la cât mai multe ghiuluri şi paranghelii… ÎN ALTĂ PARTE. 

Ieri seara, după vreo 3 zile la mare, la soare, m-am adunat şi eu de pe drumuri. Am ajuns acasă tocmai la timp ca să mă întristez. Nea’ Bivolaru?!?, omu’ ăla de vindea telefoane şi huse de telefoane în piaţă, îşi dăduse obştescul sfârşit în urmă cu vreo 2 zile. Parastasul era în toi, parcarea era plină de... hmmm… oameni, mese şi trataţie. Coroane funerare împodobeau zidul pe lungimea a 3-4 scări. Din păcate, nu m-am putut bucura de schimbarea de decor prea mult timp fiindcă azi l-au şi îngropat. Mult mai fericită ca mine, colega de apartament a avut vreme 3 zile să se înduioşeze şi să se roage pentru iertatea păcatelor răposatului. În schimb ea, care a lucrat azi, a pierdut bocetele, alaiul care a blocat intersecţia o oră, caii pur sânge aduşi pentru dric, precum şi soborul de vreo 10 măicuţe care mergeau în fruntea procesiunii… Dumnezeu să-l ierte şi să le dea viaţă lungă membrilor familiei! Nu de alta, dar aşa vom putea trăi cât de cât şi noi, CEILALŢI, pe lângă EI… 

Notă:Poza e făcută la nuntă.

 21 August 2007

 "Iubesc toamna. În primul rând eu sunt născută în septembrie și, deci, toamna e un anotimp special pentru că eu sunt o persoană cu totul și cu totul specială. De ce? C-așa zic eu, uite d-aia...Nu e nevoie să mă credeți pe cuvânt, veți vedea pe măsură ce mă cunoașteți. Da, să știți că nu mint, zău așa... Eu nu mint niciodată. Mmmm... aproape niciodată.

În al doilea rând, toamna începe școala. Ce poate fi mai frumos, după 3 luni de cicăleală neîntreruptă din partea părinților? Nu, nu mi-a plăcut niciodată ideea de școală în mod deosebit. Adoram însă mirosul caietelor noi și, mai ales, al cărților. Credeți-mă, pentru unii oameni, mirosul de cerneală tipografică poate fi un drog. Probabil și eu mă număr printre ei. Dacă m-aș droga (ceea ce nu fac) asta ar fi prima alegere. Păcat, mare păcat, că în curând cărțile vor deveni la fel de de vintage ca trăsurile...

Ah, dar am luat-o pe arătură... Cărțile îmi plăceau nu numai fiindcă le puteam adulmeca. Nu, nu-s chiar atât de toantă! Fascinant la ele era că mă puteau învăța câte ceva. Tot ce trebuia să fac era să le citesc sau să le memorez și... deveneam mai deșteaptă. Hmmm... acuma dacă stau bine să mă gândesc nu prea am luat foarte în serios treaba asta. Adică... la ce bun să știi atâta chimie și matematică? Nu va trebui să produc vreodată apă iar calculele pot fi făcute foarte bine, azi, de mașini. Mie, de fapt, îmi plac poveștile pentru că... pentru că... îmi dau șansa de a trăi mai multe vieți. Exact ca mâțele! Haha... asta sună nițel pervers. Hai, Riri, termină cu aberațiile! Ai treabă acum! Back to life, back to reality și, mai ales, ai grijă pe unde mergi!"

Cu un zâmbet poznaș, ca și cum ar tăinui vreun mare secret, Maria (Riri pentru prieteni) își continuă înaintarea rapidă, mai mult un jogging relaxat, pe bulevardul larg al orașului. Este toamnă, facultatea a început de câteva zile și ea e pe cale să întârzie la primul curs al unei materii ce se anunță destul de importantă. Maria are 19 ani și este boboacă la Academia de... E drăguță, isteață și plină de entuziasm în privința viitorului. Primul an de facultate; o ușă fermecată tocmai s-a deschis iar ceea ce zărește dincolo de prag are strălucirea basmelor citite în copilărie și farmecul cărților de capă și spadă care i-au încântat adolescența.

Camere însorite şi bocanci cu ţinte: 
I. Aiurita
II. Haos 
III. Petrecerea (I)

IV. Petrecerea (II)

V.Șuetă de sesiune

#

Pe un stâlp de iluminat stradal o foaie A4 învelită într-o ţiplă de plastic pe care scrie cu o literă de-o şchioapă "MUNŢII NU!" îmi trezeşte în suflet ceva din patriotismul școlăresc de odinioară. Lângă mine stă o familie tânără (el, ea, un copil de 2 ani) şi bunica. Adulții scandează alături de ceilalţi manifestanţi. Din când în când, puştiul ritmează protestul suflând puternic în fluieraşul portocaliu pe care îl poartă la gât. "Aşa, agitator mic de mase ce eşti!" îl laudă tatăl.

#

Ajungem pe Elisabeta tocmai la timp pentru occupy-ul autohton. Oamenii vin dinspre Universitate scandând "Uniţi, salvăm Roşia Montană!". Strada se umple într-o clipă. Toată lumea bate ritmul marşului cu tobele sau peturile. Ca la un semn nevăzut, mulţimea se opreşte şi se aşează pe jos. 2 băieţi, care stau fix în faţa cordonului de jandarmi, îşi scot cutia de table şi dau câte un zar. E mai ales pentru show, evident, dar are efect. Lumea sare să facă poze, jandarmii zâmbesc amuzaţi. În cele din urmă până și protagoniștii se relaxează suficient de mult încât să înceapă să joace pe bune. 

#

La protest, duminică seara pe 8 septembrie. Mergem odată cu valul. În coadă, unde suntem noi, lipseşte o portavoce pentru a ne organiza. La un moment dat, un băiat din faţă face drumul invers şi ne impulsionează un pic. Apoi îl strigă pe Victor și îi șoptește ceva. Foarte aproape de ei, un jandarm se opreşte şi el; apleacă capul să audă. Nu cred că o face în interes de serviciu ci pur şi simplu din instict: când 2 oameni se pun la sfat tragi şi tu cu urechea să vezi ce se întâmplă. Băiatul cu portavocea îl observă, se uită urât la el şi îl trage pe Victor mai departe. Bietul jandarm are, pentru o clipă, exact faţa aia a tocilarului pe care colegii mai cool îl ignoră în clasă. Apoi îşi ia seama şi pleacă mai departe.

#

Un pic mai târziu, dezertăm de la protest la metroul din Obor. Cu noi alţii, vreo 30. Intrăm bătând ritmul din pet-uri. La Obor, la Victoria dar şi în metrou răsună scandarea "Uniţi, salvăm Roşia Montană...". La început, mulţi oameni se uită la noi ciudat. Apoi, atmosfera se dezgheaţă. Pe peronul de la Victoriei, mulţi zâmbesc şi încep să aplaude. 

#

Tineretului, în a treia duminică de protest. Pe uşa unui restaurant din apropiere iese în fugă un chelner îmbrăcat impecabil. În mâna stângă ţine o oală imensă iar în dreapta o lingură la fel de mare. Bate ritmul marşului de câteva ori în uralele mulţimii apoi fuge zorit înăuntru. Probabil avea clienţi...

#

Ne revărsăm din nou spre Universitate. Rondul e plin, aşa cum nu l-am văzut niciodată. Poliţia ne somează să circulăm mai repede ca să nu blocăm şi alte străzi. Oamenii vin şi își găsesc loc care pe unde pot. Undeva, în centru, îi zăresc pe Eugen David şi pe ceilalți roșieni. Se aşează pe jos, în cerc, stau de vorbă şi îşi masează picioarele. Uitându-mă la ei, simt parcă toată oboseala și frustrarea atâtor ani de chin...

#

Prin Pantelimon în a patra duminică de protest. În fața unei porți stau un tip pe la vreo 50 de ani și o duduie nițel mai tânără ca el. Se uită după protestatarii care chiuie la vreo 15 metri mai în față. Deodată tipul se întoarce hotărât spre casă și fluieră lung și puternic, ca pe stadion. Un al treilea cap - nu-mi dau seama dacă e femeie sau bărbat - apare la fereastră. 

"Mergem!!"

"Mergem?" se miră capul."Unde?"

"La Universitate!"

"Ce să facem acolo?"

"Să-i dăm jos...mama lor!... Traian Băsescu, mânca-l-ar pământul!!!"