Alhambra

...Ca să ajungă aici, călătorul merge pe jos sau, de preferat, cu unul din maxi-taxiurile care străbat vijelios străduțele înguste ce duc spre colina pe care e așezat ansamblul de clădiri. Nerăbdarea de a vizita este mărită de așteptarea, în plin soare, pe un portic de piatră și cărămidă, de unde orașul se vede de la înălțime.

După cum spuneam în articolul anterior, vizitarea Alhambrei trebuie planificată din timp. Eu am cumpărat biletele online, trebuia să intru, dacă nu mă-nșel, la 3 după-amiaza, așa că am încercat să ajung suficient de devreme încât să le pot printa la unul dintre aparatele din apropierea intrării. Sunt doar câteva sute de bilete care se vând la fața locului în fiecare zi și acestea se epuizează la primele ore ale dimineții, așa că cel mai indicat e să te asiguri că nimic nu te va împiedica să intri în fortăreață.

Alhambra, cea roșie în araba veche, are o istorie complicată care se întinde pe mai multe secole. Inițial doar o fortăreață cu rol de apărare, a devenit reședința ultimilor sultani mauri în perioada în care regatul lor a început să fie amenințat de Reconquista spaniolă. În 1492, Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon au capturat Granada, și, odată cu el, această ultimă redută a Orientalismului în Peninsula Iberică. Ei și-au mutat curtea aici iar Christofor Columb a primit încuviințarea monarhilor pentru expediția lui în America în fosta sală a tronului sultanului. Unele construcții au fost distruse sau modificate conform gusturilor noii civilizații, înclinată spre arhitectura Renașterii. Vreme de câteva sute de ani, după ce capitala a fost mutată în zone mai puțin problematice (numărul mare de musulmani și evrei din zonă au declanșat persecuții religioase masive, care au generat apoi în regimul de teroare cunoscut drept Inchiziție), Alhambra a devenit casă pentru bandiți și oameni fără adăpost. A fost redescoperită la sfârșitul secolului nouăsprezece, odată cu apariția călătorilor epocii romantice, care începuseră să fie interesați de trecutul păstrat în piatră al omenirii. Cel mai de succes în readucerea Alhambrei în atenția publicului, americanul Washington Irving, care a și trăit o perioadă în complex, este  evocat cu recunoștință în ghidurile audio puse la dispoziție de administrație.

V-ați putea întreba - ce e de văzut în Alhambra, după atâtea secole de istorie tumultioasă?

Păi, în primul rând, clădirile palatului vechi - renovate de pasionați de-a lungul timpului unde trebuie admirat principiul simplu de construcție: patrulaterul, având în centru o curte interioară, este unitatea de bază a clădirilor ceea ce a făcut ca extinderea construcțiilor pe parcursul diferiților ani și dinastii să fie o operațiune simplă, atâta timp cât se găsea colțul potrivit pentru o adauga o nouă bucată de puzzle. 

Principalele ornamente sunt inscripțiile în arabă, reinterpretate geometric și... apa. Maurii iubeau atât de mult apa încât au încercat să o facă parte integrantă a clădirilor în care locuiau: tavane imitând stalactitele, vopsite în albastru pentru a crea impresia unei lumi subacvatice, fântâni, băi și colțuri ascunse, aride la prima vedere, unde vezi mai apoi șușotind un izvor ascuns. 

Apoi, plimbarea prin grădini, deseori intercalată cu vizita unui alt patrulater de piatră oferă momente de respiro, aer curat și imagini pitorești cu Granada văzută de la înălțime.

În  al treilea rând, pentru cei care vor să se întoarcă în Europa după vizita prin această lume orientală, o vizită în palatul renașcentist al lui Carol I este, probabil, remediul cel mai potrivit.