O excursie semi-imaginară în Olanda

Am fost acolo atât de demult încât amintirile mai sunt doar frânturi de senzații. Asta la prima vedere pentru că dacă stau o clipă locului, dacă mă uit un pic pe puținele poze pe care le-am făcut (deh, era 2008, și, pentru mine, nu sosise încă vremea aparatului la gât și fotografiatului frenetic) revăd, ca printr-un geam blurat de ploaie, drumul pe jos de la gara din centrul Amsterdamului până la periferie, unde ne era hotelul. Îmi mai aduc aminte și senzația de dezamăgire pe care am încercat-o ieșind din gară - zona din jur era în construcție, noi, pietonii eram direcționați prin pasaje înguste departe de locurile în care mașinile forau neîncetat iar orașul vechi nu se zărea pe nicăieri. Din fericire s-a dovedit a fi la doi pași, suficient de pitoresc încât să mă încânt iarăși ca un țânc văzând clădirile cu fațade înguste, aplecate înspre apă, și canalele pe care treceau bărci, unele pentru transport, altele în care locuiau oameni.

Mi-au rămas în minte, mai pregnant ca în alte călătorii, pentru că le vedeam prima oară, picnicurile firești de la marginea gârlei, mulțimea de biciclete și atitudinea firească, relaxată, a olandezilor. Cred că am fost fericită în cele trei zile petrecute acolo, un găgăuță învârtindu-se la întâmplare prin lumea aceea de sunete, mirosuri și priveliști necunoscute. Mi-a plăcut tot, de la agitația din centru, la piețele cu de toate, de unde am cumpărat eșarfe marocane pentru acasă, și la tipul care servea pizza în bodega unde ne-am oprit și ne-a povestit, un pic, cu ce se mănâncă Amsterdamul, în timp ce noi ne delectam cu plăcinte cu mere și cafea.

Nu mă puteam abține să nu casc gura la oameni, un amestec atât de exotic de rase și culori - mi-aduc aminte că într-o zi am luat tramvaiul, nu mai știu unde ne duceam, probabil voiam doar să scăpăm de ploaie, și nu m-am putut lua ochii de un cuplu - erau frați, probabil - ea avea trăsături finuțe, de asiatică, și pielea de ciocolată iar el era negru tuci, dar avea cu ochii pieziși.

Într-o seară ne-am aventurat în cartierul roșu cu mirosurile lui de iarbă și femeile din vitrine, mă rog, multe erau femei doar pentru privirile mai încețoșate, am văzut la un moment dat un tip încurajat de prieteni să intre la una dintre fetele ăstea. Nu am mai stat să văd continuarea, dar bănuiesc că nu a găsit acolo ceea ce își dorea - tipa asta avea umerii lați, bicepșii bine conturați și vreo 1.85.

Într-o seară am mers în Delft, o copie mai micuță a Amsterdamului, vestită pentru universitatea ei. Am băut o bere, ne-am plimbat prin campus și am văzut biblioteca - săpată sub un deal, astfel încât în zilele frumoase puteai citi atât în cât și pe clădire.

Rotterdam, ultimul oraș pe care l-am văzut, e cu totul altceva. Deși trenul care ne-a dus acolo, ne-a mințit cu priveliștea unei Olande bucolice, cu văcuțe care pasc câmpuri de un verde ireal, separate între ele prin canale cu apă sărată, orașul, sau ceea ce am văzut noi din el, e o invenție a secolului XXI. Aici bombardamentele din al doilea război mondial au distrus în întregime centrul vechi, așa că totul a fost reconstruit după principiile arhitecturii moderne. Nu e tocmai priveliștea diferită, tipică unei alte țări pe care o caută un călător, dar e ceva ce merită admirat, mai ales că olandezii duc o luptă continuă cu apa - diguri sunt construite sau îmbunătățite în fiecare an, pentru a mai smulge mării o bucățică de pământ, din gropile săpate pentru clădirile în construcție mustește noroiul, dar, cu toate acestea, siluete elegante de zgârie nori se înalță peste tot, sfidând natura. Rămâne de văzut cât vor rezista.

Amsterdam