În ultima seară petrecută în Dublin, am vizitat Howth-ul. Poate nu aş fi ajuns dacă hostelul în care mă mutasem nu ar fi fost la doi paşi de gară. Eram singură, soră-mea plecase deja spre Paris, şi o excursie în plus mi se părea obositoare - aveam avion a doua zi, la şapte jumate. Până la urmă, am ales să mă mai chinui un pic - apa mării şi verdele irlandez sunt o combinaţie irezistibilă. Am luat Darts-ul, ca şi în escapada în partea sudică a golfului Dublin (cred că biletul n-a fost mai mult de 8 euro), şi am ajuns acolo în jumătate de oră. Era momentul în care cafenelele se închideau. În restaurante, bucătarii tranşau peştii pentru cină. Cei care făceau naveta în Dublin se întorceau, încet - încet, acasă. Ultimii turişti pozau marea şi culegătoarele de scoici, care vorbeau animat între ele. Câteva erau românce.
Am băut o cafea mare cât o supă pe o terasă pescărească de unde puteam vedea yaht-uri şi plase de pescuit puse la uscat pe ciment iar apoi am plecat spre aventura zilei - plimbarea până la farul Baily. Nu ştiam prea bine cât am de mers dar speram ca ziua nordică să mă ajute - era şase jumate, teoretic mai aveam vreo trei ore până la apus.
Urcuşul începe cu un drum rezidenţial. De-o parte şi de alta sunt case, unele agăţate pe marginea mării, altele cocoţate pe coastă. Cred că aici am pierdut cel mai mult timp, trăgând cu ochiul la ele şi, mai ales, la curţi. Da, am o obsesie pentru casele neîngrămădite, înconjurate de grădini frumoase. Mai sus începe pustietatea - un drum superb, pe marginea prăpastiei, cu apă de o parte şi povârniş abrupt de cealaltă. Ei bine, nu e chiar pustietate pentru că erau mulţi oameni ca mine, veniţi să facă un traseu uşor şi frumos. De-a lungul potecii, primăria construise bănci pe care te puteai opri la un picnic. Nu aveai cum să nu stai pe loc măcar pentru câteva minute - priveliştea e fantastică, mai ales la apus. Am ajuns până la far dar nu am mers mai departe deşi harta îmi arăta şi o altă cale de întoarcere în oraş. Se lăsa deja seara.
Howth-ul e liniştit pe timp de noapte - doar câteva restaurante mai rămân deschise. Şi baruri, bineînţeles. Aşa am ajuns şi eu să schimb câteva cuvinte cu un irlandez de pe stradă - un domn pe la vreo cincizeci de ani care se întorcea, efectiv, pe trei cărări acasă. Probabil i se păruse că îl consider periculos când s-a oprit lângă o uşă şi a început să îi care pumni, drept urmare s-a întors spre mine şi mi-a precizat: "This, my house".
0 comments:
Trimiteți un comentariu