Sunt prea multe sau prea puține de zis. Întotdeauna e așa. Desigur, ar putea fi scrise povești despre această toamnă lungă, în care frunzele aurii au foșnit în copaci multă vreme iar apoi s-au scurs pe trotuare, transformându-se într-un praf fin care încă ni se mai lipește de tălpile încălțărilor, despre cerul albastru nehotărât și aerul rece care mirosea noaptea fie a prospețime de primăvară, fie a ger de la munte. Descompunerea naturii a durat mult toamna asta.
Descompunere... Probabil e un cuvânt la care ne-am gândit cu toții, în timp ce ne strângeam triști unii într-alții pentru a ne lua rămas bun de la cei care au dispărut din scenă, dansând. Voi mai păstra o vreme în minte imagini cu ei: fața cu pielea arsă a unei fete pe care am cunoscut-o, mâini reci, prin care sângele nu mai curge, fotografia unui băiat de 28 de ani, arătată aproape sfidător mulțimii de către un tată îndurerat, un bărbat masiv, cu părul lung și blond care se oprea la masa noastră, ori de câte ori mergeam cu o prietenă acolo, un star rock în devenire, obsedat de chitări și sală... Odată cu ei a murit o lume - lumea cluburilor underground din București.
Iar asta e doar acea parte a istoriei pe care am ales să o spun azi.
Pe 30 noiembrie, orașul spunea o poveste despre supraviețuire, despre părăsire și frumos în urât iar cumva, printre toate astea, viața se încăpătâna să continue la fel cum trandafirii aproape sălbăticiți înfloreau încă în Grădina Botanică, în ciuda gerului de fiecare noapte.
---
E frumos orașul ăsta trist când nu e nimeni pe străzi, dă un sens melancoliei și tango-ului cu nebunia. Îmi place când am timp să îl străbat la pas, ca un turist. De-abia acum, când m-am legat la cap din nou, fără să mă doară prea tare, mă simt cu adevărat pregătită să-l părăsesc.
0 comments:
Trimiteți un comentariu