Cutia poștală de sub pat


Nu mi-am dorit niciodată al doilea copil. După cum era și firesc, ai mei nu mi-au cerut părerea în privința asta. Nu mi-aduc aminte ziua în care Deni a sosit în casă. Probabil eram prea speriată de îndemnurile pe care le auzeam în jur: ești fetiță mare de-acum, trebuie să ai grijă de surioara ta și așa mai departe. Era mult prea mult pentru cei cinci ani și jumătate ai mei. În schimb, mi-a rămas în memorie momentul în care am ținut-o pentru prima dată în brațe. Să nu uiți să-i sprijini capul, mi-a zis mama, și eu am înțeles că omulețul știrb și chel care dormea în brațele mele se putea sparge foarte ușor. 
 Anii au trecut, am crescut împreună dar eu am rămas mereu cea mare, un soi de mamă part-time pe care mezina o urmărea peste tot cu tenacitatea și iubirea necondiționată a unui cățeluș. Printre atribuțiile mele cele mai de seamă se numărau explicarea misterelor lumii și spusul poveștilor. Nu mai știu exact când au apărut spiridușii în viața noastră. Mă suspectez că i-am creat pentru a mânca o porție cât mai mare din fabuloasele negrese ale mamei, altfel împărțite la sânge. Să vedeți de ce...
 Era prin ‘94. Părinții lucrau până seara, așa că după-amiezile ni le petreceam în compania bunicii. Prea bătrână ca să mai ia parte la jocurile noastre, ea se mulțumea să ne vegheze ca o zeitate binevoitoare, pe deasupra ochelarilor, instalată în scaunul preferat, cel cu vedere la drum. Într-un sat mic, ca al nostru, ulița e locul unde se întâmplă totul iar mamaie nu se îndura să lase vecinii nesupravegheați, deși își umplea timpul și cu croșetatul căciulițelor și al botoșilor din lână. Noi alergam de colo până colo răscolind dulapurile, improvizând bucătării cu seturile de cești din vitrină sau jucându-ne de-a v-ați ascunselea.
- Cum sunt spilidușii? m-a întrebat, într-o zi, Deni.
 Pe vremea aia, urmăream deseori desenele animate cu ștrumfi de pe canalele de televiziune italiene.
- Ăăă, sunt mici!
- Și mai cum?
- Păi... mulți și veseli!
- Și unde stau?
- În țara spiridușilor!
- Și cum e țala spilidușilol?
 Mi-am rotit neajutorată privirea în jur. Eram în dormitorul părinților, tocmai ne băusem ceaiul din cănile în formă de buturugă, pe care mama nu ne lăsa să le atingem când era acasă.
- Nu știu, dar am putea să îi întrebăm, am răspuns, încercând să trag de timp.
- Da? Ai volbit tu cu ei?
- De multe ori. Îi visez noaptea, am mințit cu naturalețe, umflându-mă în pene.
- Și cu mine o să volbească?
- Dacă vrei foarte mult...
- Vleau, a strigat soră-mea, cu ochii strălucind de încântare.
 O băgasem pe mânecă. Trebuia să scot din pământ, din iarbă verde, niște spiriduși. Din fericire, în vremea aceea, puteam să fac mai multe lucruri ca surioara mea. Soluția a venit firesc: le vom scrie o scrisoare, adică eu voi scrie și ea îmi va dicta. Cutia poștală urma să fie sub patul părinților, loc magic, populat cu tot felul de creaturi misterioase, care o speriau pe Deni. Soră-mea a început să se plimbe prin cameră, rotindu-și o șuviță de păr între degetele mâinii stângi. Ăsta era și a rămas în continuare gestul prin care ne anunță pe noi, cei apropiați, că gândește intens. După vreo cinci minute în care nu m-a băgat în seamă și firele de păr s-au transformat într-un ghem rigid, greu de descurcat, s-a oprit lângă birou și a început să dicteze. Prima misivă suna cam așa: Dragi spiriduși, Numele meu e Denisa. Sunt o fetiță cuminte și ascultătoare de patru ani și jumătate. Vreți, vă rog, să vă jucați cu mine?
- Hmm, ai putea să le faci și un cadou, am adăugat eu după ce i-am citit cu voce tare conținutul răvașului. 
- Ce? a căscat ochii mari soră-mea.
- Păi, m-am prefăcut a gândi intens, spiridușilor le plac dulciurile.
 Deni a fugit într-un suflet până în cămară, a luat o farfurie de pe raft și a pus pe ea două negrese. Cu biletul într-o mână și prăjiturile în cealaltă, s-a strecurat, pâș-pâș, în camera părinților. Îi explicasem că nimeni nu trebuia să știe ce face, altfel spiridușii nu ar mai fi băgat-o în seamă. A ascuns repede farfuria sub pat, a aruncat biletul lângă ea, ca și cum s-ar fi temut să nu o muște ceva de mâini, și a venit să-mi povestească isprava.
 Acesta a fost începutul unei aventuri care a durat până când soră-mea a intrat în clasa întâi. Treptat, toată familia s-a prins în joc. Mama se făcea că nu observă micile cadouri pe care Deni le lăsa sub pat: mai întâi prăjituri, apoi, când au săpat dealul din spatele casei, statuete din lut, arse la soare, flori sau petece de lână împletite cu migală. Mie îmi revenea plăcuta sarcină de a le aduna cât mai repede de-acolo și de a mă bucura, pe furiș, de dulciuri. Tata asculta cu răbdare poveștile ei despre scrisori și lumea verde de pe dealul împădurit din fața casei căci, evident, micii noștri prieteni locuiau undeva în apropiere și ce loc ar fi fost mai potrivit decât pădurea de brazi, verde tot timpul anului. Eu scriam scrisori către spiriduși și în numele lor - îi inventam, în tot mai multe detalii, pe zi ce trecea. Țin minte că născocisem o întreagă familie ce participa, pe rând, la viața Denisei prin scrisorile pe care i le trimiteam în numele fetiței spiriduș, un fel de corespondent al soră-mii în lumea magică. Mi-o imaginasem cu nasul cârn și o floare de nu-mă-uita pe post de pălărie și o desenam, uneori, după puterile mele, pe bilețele. Prin ea veneau sfaturi atât de la tată, serios și autoritar, care intervenea mai ales când nu fusese cuminte, dar și de la mamă, care o ajuta cu măruntele ei dileme. 
 Basmul a durat mai bine de doi ani. În săptămânile de dinainte ca Deni să meargă la școală, am socotit necesar să tai cordonul ombilical care o lega de lumea nevăzută a acestor ființe mici și zglobii. Mi-era teamă că va povesti colegilor peripețiile ei și un omuleț mai trecut prin viață va râde și o va anunța, cu brutalitate, că spiridușii nu există. În ultima scrisoare, scrisă în numele familiei spiridușești reunite, i-am zis că e fetiță mare de-acum așa că ei o vor lăsa să se ocupe de școală. A venit la mine plângând – era cea mai tragică zi a copilăriei ei. Începutul orelor și noile preocupări ale vieții de școlar au făcut-o să treacă mai ușor peste pierderea prietenilor imaginari dar își mai aduce aminte și astăzi, dacă e întrebată, de suferința de-atunci.

0 comments:

Trimiteți un comentariu