Exerciţii de scriere

I.

   O blondă minionă iese din magazinul cu produse la minut şi se opreşte lângă bărbatul cu ten măsliniu care fumează în faţa clădirii de birouri.
- Vorbeşti română?
   Bărbatul dă afirmativ din cap.
- Ah, ce bine! Nu mai ştiam! Dă-mi şi mie bricheta, că am uitat-o acasă. Am multe pe cap. În doi ani mi-au murit ambii părinţi...
- Oh!
- Organizez pomeni, mă judec cu o mătuşă pentru o casă... Da, am o viaţă dă film io. Uf! Mi s-a rupt şi o unghie!
   Fata se opreşte din vorbit cât să-şi rupă cu dinţii ciotul de unghie rămas şi continuă discuţia:
- Da’ tu ce mai faci? Mai eşti cu fata aia? Parcă nu era din Bucureşti, nu? Te-ai însurat?
- E din Timişoara. Nu mai suntem împreună... îi răspunde el şoptit.
- A! Păi e mai bine aşa ... Staţi fiecare la el în oraş. Da’ tu de unde ziceai că eşti?


II.

  Cati iese grăbită din magazinul cu produse la minut şi se îndreaptă spre intrarea clădirii de birouri în care lucrează. Îşi trece mâna prin părul scurt, vopsit blond, şi văzând un cunoscut la ţigară hotărăşte să fumeze şi ea una înainte să urce.
- Vorbeşti română? Îl întreabă ea pe un ton hotărât.
   Ahmed dă afirmativ din cap în timp ce se chinuie să-şi aducă aminte de unde o cunoaşte.
- Ah, ce bine!Dă-mi şi mie bricheta, că am uitat-o acasă. Am multe pe cap. În doi ani mi-au murit ambii părinţi...
   Cati continuă discuţia în ritmul rapid în care îşi trăieşte întreaga viaţă. Lui Ahmed îi e greu să înţeleagă toate cuvintele. Trăieşte în România doar de doi ani.
- Organizez pomeni, mă judec cu o mătuşă pentru o casă... Da, am o viaţă dă film io. Uf! Mi s-a rupt şi o unghie! continuă ea oprindu-se din vorbit cât să-şi rupă cu dinţii ciotul de unghie rămas.
- Da tu ce mai faci? Mai eşti cu fata aia? Parcă nu era din Bucureşti, nu? Te-ai însurat?
   Ahmed o priveşte iritat. Nu înţelege de unde ştie atâtea despre el. Îşi aduce aminte ce mult îl enervează câteodată româncele, băgăcioase şi cu gura mare, foarte diferite de femeile de acasă.
- E din Timişoara. Nu mai suntem împreună... îi răspunde el şoptit.
   Cati îşi dă seama că a făcut o gafă. Nu e prima oară când i se întâmplă să deschidă gura fără să se gândească. Încearcă să repare greşeala încurajându-l. E mai bine aşa, fiecare stă la el acasă şi nu se stresează din cauza distanţei. Apoi îşi aduce aminte că el nu e din România şi îl întreabă de unde vine.


III. Perspectiva lui

   Îmi place ziua asta. Soare, cald. Aproape ca acasă. Nu, mai bine ca acasă. Mă bucur că s-a terminat iarna. Nu-mi place deloc frigul şi mocirla de aici. În Egipt nu e niciodată aşa. Acum voi putea ieşi şi eu mai des aici, la ţigară. Singur cu gândurile mele... E un răsfăţ de care nu prea am parte la birou. De când au aflat că înţeleg româneşte, colegii vorbesc cu mine ca cu unul de-ai lor,adică repede, încălicat şi incorect iar eu trebuie să mă străduiesc să îi înţeleg. Poftim? Da, vorbesc româneşte. Am şi brichetă, normal că cu ea mi-am aprins ţigara. De unde o ştiu pe blonda asta? Ah, e tipa aia care vorbeşte mult... S-a dus liniştea mea. Femeia îmi turuie o poveste. Aud ceva de părinţi şi o mătuşă. Nu am înţeles totul dar cred că e de rău. Dau compătimitor din cap. Am descoperit că, uneori, urmărind expresia feţei omului, îi pot oferi un răspuns vag care să mă scutească de ruşinea de a recunoaşte că nu am înţeles. Dar de unde ştie de iubita mea? Ce se bagă şi asta? Mă enervează româncele! Nu-i vorbă, toate sunt drăguţe mai ales ăstea ca ea, blonde şi mici, nişte păpuşi, aşa era şi Laura, dar au aşa o gură... Şi se bagă tot timpul în treburile bărbaţilor. Nu seamănă deloc cu femeile de-acasă. Îmi zice că e mai bine că ne-am despărţit. Auzi tu, ştie ea ce e bine pentru mine. Hmmm, ce m-a întrebat? Ah, da... de unde vin.


IV. Perspectiva ei

   Off! Magazinul ăsta ar trebui să se numească „10 minutes” în loc de „1 minute”. Ce porcărie! Să stau atâta la coadă pentru un pachet de ţigări... Aici coadă, la coafor coadă! Măcar bine că blondu’ ăsta mi-a ieşit exact cum îmi doream. Ce-aş mai fuma o ţigară! Păcat că mi-am uitat bricheta acasă, va trebui să aştept până ajung sus, la birou. Hei, dar îl ştiu pe tipul ăla care fumează lângă intrare... E unul din străinezii de pe etaj cu noi.

   Mă apropii de el şi îl întreb dacă vorbeşte română. Am noroc, nu va trebui să mă maimuţăresc în engleză. Chiar n-aveam chef de asta. Îi spun că mi-am uitat bricheta acasă şi fără să-mi dau seama, vărs şi sacul cu belele. Mă priveşte compătimitor când află că mi-au murit ambii părinţi în ultimii doi ani. De ce trebuie să povestesc mereu oamenilor asta? Nu-mi place privirea plină de milă pe care mi-o aruncă da’ nu mă pot abţine. Nici în legătură cu mami şi tati, nici când e vorba de procesul cu hoaşca aia de mătuşă-mea. Uf! Futu-i! Mi s-a rupt o unghie... Cum de mi se întâmplă toate doar mie? Şi chiar îmi plăcea culoarea ojei ăsteia... Hai să nu îi mai fac capu’ mare lui... cu dramele mele! Oare cum l-o chema? Să mor io dacă mai ştiu! Ah, ăsta nu e ăla care avea o gagică în alt oraş? Ia să-l întreb.

   Pff! Am cam dat-o în bară cu asta. Se vede că nu i-a picat bine. S-a întunecat tot când mi-a vorbit de ea. Nu-i de mirare – nu mai sunt împreună. A, tipa e din Timişoara. Vezi, ştiam eu ceva... Da tot nu-mi aduc aminte cum îl cheamă pe el. Ca să repar gafa cumva îi spun că e mai bine aşa. Să mor io de-i înţeleg pe arabii ăştia. Am doi colegi de departament veniţi din Siria după câte-o fată. Băieţi tineri, unu’ are 28 de ani. E căsătorit de la 25. Eu nu cred că aş putea face asta. Să tai lumea-n două pentru un om... Şi dacă nu merge? Ce te faci?



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...