Un pic după piaţa Gorjului, pe strada Dezrobirii, colţ cu Panificaţiei, se află piţeria “Sorrel”. Intrarea, greu de ghicit din cauza grilajului de metal combinat cu lemn pe care se caţără abundent iedera... artificială, dă într-o încăpere dreptunghiulară, combinaţie de terasă (nu există ferestre) şi bar închis (un acoperiş solid stă deasupra capului nostru). Pe jos, mochetă verde. Pereţii sunt în parte zugrăviţi roz închis, în parte placaţi cu lemn maro auriu. La fel şi tavanul. 6 ghivece albe din care se ivesc diferite plante înflorite, colorate în galben, mov, roz, alb stau mărturie pasiunii proprietarului pentru… imitaţiile de natură. Pe peretele din faţa intrării 3 tablouri pătrate. 2 dintre ele reprezintă invitaţii sugestive la cafea şi încadrează un peisaj mai boem: Turnul Eiffel văzut din depărtare, de pe o stradă a Parisului. În partea stângă e barul unde se serveşte berea. Deasupra barului, un televizor cu ecran mare transmite în direct meciul Germania - Olanda. În sala în care stau sunt 7 mese micuţe cu scrumieră, fiecare având câte 2 scaune metalice şi 2 mese ceva mai mari rezemate de peretele din faţa intrării cu canapele de vinilin maro pe care pot incapea usor 4 persoane. În stânga, un fel de foişor cu o masa de 6 persoane şi intrarea spre a doua cameră– pizzeria propriu zisă – o încăpere de mărime medie în formă de “L”. În buza “L”-ului stă al doilea bar, micuţ şi el, care dă spre bucătărie. De aici se aduc cafeaua, răcoritoarele dar şi mâncarea. Pereţii sunt o combinaţie de acelaşi roz închis amestecat cu gresie – imitaţie de piatră cenuşie. Pe pereţi, 2 ecrane mari din care urlă meciul, măşti de carnaval şi, bineînţeles, ghivecele cu plante artificiale. 9 mese şi aici. Tavanul e alb, podeaua de gresie e asemănătoare cu pereţii. În vârful “L”-ului toaletele – curate. Preţurile acceptabile pentru cartier (25 de lei o “Fata in iarba”, 4 lei un expresso lung cu lapte, 3,5 lei o apă “Dorna” plată, 5 lei o porţie de hamsii prăjite cu pâine şi lămâie, 2 lei micul cu pâine şi muştar). Servirea promptă. 

Clientela amestecată: cupluri de vârsta a doua sau de pensionari ieşite la o bere şi un mic, grupuri de bărbaţi veniţi să urmărească meciul sau oameni singuri care se opresc la un pahar de ceva în drum spre casă. Atmosfera e relaxată, lipsită de fiţe. Oamenii sunt îmbrăcaţi aproape cum stau în casă: adidaşi sau şlapi în picioare, pantaloni scurţi, tricouri sport. Nu e genul de loc în care vezi multe femei tinere şi frumoase. De fapt, aproape singura care se încadrează în această categorie duminică seara e ospătăriţa – brunetă, păr lung, ochi codaţi. În general, bodega e un loc mai potrivit bărbaţilor şi familiilor de “working class heroes” decât tinerilor corporatişti “wanna be” boemi care umplu până la refuz terasele din centru. Bodega e rareori plină şi asta se întâmplă mai mult în timpul săptămânii decât duminica seara. 

Înăuntru 2 cupluri: ei doi negricioşi, slăbuţi, peste 35 de ani. Ele mai diferite: o blondă încă atractivă, bronzată şi îmbrăcată în alb şi o brunetă mai plinuţă fără gust în potrivirea hainelor. Vară fiind, oamenii preferă să stea “afară”: 2 bărbaţi – unul mergând pe 30 de ani brunet, trăsături bine conturate, urechi clăpăuge şi un băiat cu ţepi, trăsături finuţe, sub 20 de ani beau câte o bere cu privirea aţintită pe televizor. Mesele cu canapele din vinilin sunt şi ele ocupate. La prima dinspre bar stă un grup de 3 persoane: 2 bărbaţi şi o femeie, cam prea însărcinată pentru locul ăsta. Companionii ei, îmbrăcaţi în întregime în negru, ies din regula de haine deschise la culoare care părea a fi, până acum, dress-code-ul aici. Un cuplu se ridică şi pleacă. El – tricou roşu, burtă, ras pe ceafă dar cu ţepi în vârful capului, ea brunetă cu ochelari, tricou verde, blugi şi adidaşi galbeni – faţă de şoarece de bibliotecă. Înainte sa iasă din bar, el se opreşte la masa celor doi bărbaţi: “Mă duc până acasă da’ mă întorc imediat… ” Vizibil agasată, consoarta îl apostrofează “Hai odată... ”

Vineri, 16 august 2013

Vacanţa asta e una mai specială - prima ieşire a părinţilor mei din ţară şi, în acelaşi timp, prima vacanţă adevărată în familie. Pentru ei totul e nou aici în Paris: magazinele cu suveniruri, Sena şi vaporaşele pentru turişti care trec încolo şi-ncoace, sistemul de compostare a biletelor (le introduci în aparate de două ori - o dată ca să intri în metrou, a doua oară ca să ieşi), pigmentaţia şi trăsăturile faciale ale oamenilor de altă rasă. Din fericire, apartamentul închiriat în campus (Cite Universitaire) e destul de spaţios - are hol, baie, dormitor, living şi o mică chicinetă perfect funcţională. Din câte am înţeles, în timpul anului, genul acesta de apartamente sunt închiriate doctoranzilor care au şi familie. Pentru noi este bine că locuim în aceeaşi clădire şi avem un loc unde putem să gătim din când în când şi să ne strângem în fiecare seară, la un pahar de vorbă. 

Până acum mama s-a îndrăgostit de Notre Dame şi vrea să urce în unul dintre turnuri iar tata a dovedit că are potenţial de fotograf şi o obsesie pentru Turnul Eiffel. Nu am ajuns încă acolo dar, în curând, va trebui să o facem şi pe-asta... Am vizitat, în schimb, Notre Dame şi Sainte Chappele - o biserică veche de aproape 1000 de ani, construită de un Ludovic, rege cruciat, special pentru a adăposti relicvele pe care le cumpărase de la împăratul Constantinopolelui: coroana de spini, câteva cuie folosite la crucificare şi picături din sângele lui Iisus Hristos. Se pare că construcţia în sine - cu două niveluri, unul fiind capela privată a regelui, a costat de 3 ori mai puţin ca obiectele sfinte. Meşterii au făcut însă o treabă bună, mai ales în cazul vitraliilor imense şi elaborat pictate. Sainte Chapelle e una dintre cele mai bine luminate biserici gotice în care am fost. Din păcate, acum totul este în renovare aşa că nu am văzut cum ar fi arătat interiorul fără schele şi porţiuni ascunse privirii.

Piaţa Concorde, cu obeliscul egiptean în spatele căruia se profilează Turnul Eiffel a fost iarăşi un loc apreciat. La fel şi Arcul de Triumf, deşi Champ Elysee-ul i-a dezamăgit un pic pe părinţi. Se aşteptau la mai puţin nisip şi mai multă verdeaţă. S-au amuzat când au constatat că statuile costumate exotic aşezate pe bănci sau la marginea trotuarului sunt, de fapt, oameni care practică o nouă formă de artă sau de cerşit. 

O spun de-abia acum dar am gândit-o tot timpul. Vremea a fost superbă: soare, cald - vară dar cu temperaturi sub 30 de grade. Comparat cu Bucureştiul de august, Parisul e paradisul plimbărilor şi al somnului. Ieri, ne-am plimbat prin grădinile Luxembourg. "Frumos..." au zis ai mei "dar copaci şi flori avem şi noi acasă". Adevărul e că doar noi, orăşenii, lipsiţi de prea mult spaţiu verde cum suntem, ne extaziem în faţa oricărui boschet mai arătos. Pentru cineva care trăieşte la ţară, boschetul e nu numai firesc dar şi neinteresant. 

sursa

- Vreţi o cămaşă? O cămaşă la 2 lei dau...

-  Hai să ne oprim un pic! zice sis. Andreea, ai şi tu câţiva lei să-i dai tănticii ăsteia?

Nu o observasem. Îmi caut portofelul prin geantă, scot 5 lei şi mă întorc spre femeie.

- Uitaţi 5 lei de la noi!

- Da, mulţumesc mult! Ce cămaşă vreţi?

Scoate din punga portocalie vreo 2-3 cămăşi bătrânicioase, şifonate dar curate. Doi ochi albaştri, apoşi, ne privesc cu recunoştinţă din spatele ochelarilor mari cu rame groase, negre. Doamna are părul scurt, alb şi vorbeşte cu oarecare dificultate.

- Nu, nu vrem nici o cămaşă. Luaţi dumneavoastră pentru ce vă trebuie!

- Ce zici  mamă?  Că nu prea aud bine...

Repet ce spusesem mai devreme. 

- Mulţumesc, mulţumesc mult...

- Ale cui sunt cămăşile? Ale dumneavoastă?

-Ale mele sunt, ale cui să fie? Mai am nevoie de ceva bani că mă duc vineri să-mi pun o proteză nouă...

Îi întind banii. Abia acum îi observă. Înainte, se uitase la noi şi încercase să înţeleagă ce spuneam.

Mi se întâmplă de 2 - 3 ori pe lună să dau bani cuiva care, într-un fel sau altul, cerşeşte. Poate nu era cazul doamnei de mai sus, (ea, în fond, încerca să vândă ceva) dar recitind întâmplarea asta, mi-am adus aminte de dilema mea. Nu le rezist, de obicei, oamenilor obidiţi care stau cuminţi într-un colţ fără să agreseze în vreun fel trecătorii sau cazurilor mai neobişnuite cum ar fi cel povestit mai sus. Nu le dau bani cerşetorilor din metrou, mai ales celor cu care "am crescut": băiatul blond şi creţ care plimbă un copil de mână şi recită poezia cu cei 7 fraţi de-acasă sau tipului negricios care împarte reviste gratis la Unirii şi apoi cere bani pe ele. Ei, oricum, nu primesc bani de la mai nimeni. Oamenii nu îi mai cred, îi ignoră aproape în totalitate. 

Mi-aduc aminte, însă, impactul pe care l-a avut asupra călătorilor din metrou apariţia unui bărbat îmbrăcat bine, în cârje şi, aparent, cu un picior amputat. Purta un carton atârnat pe piept în care explica că cerşeşte fiindcă are nevoie de bani pentru ceva urgent - o proteză sau o operaţie. Imaginea era tulburător de tristă - omul ăla cât muntele, târându-şi corpul cu greutate printre noi. Nu mai e nevoie să spun că a plecat din vagonul în care mă aflam şi eu cu borseta doldora de bani. Ţin minte că am fost destul de dezamăgită în buna mea credinţă când l-am văzut, un an mai târziu, repetând schema... Poate n-aveam dreptate. Poate omul nu lucrează în industria cerşitului ci doar strânge bani pentru nişte lucruri vitale pe care nu şi le poate permite singur. Ar putea fi o explicaţie dar, în tot acest timp, un mic glas bănuitor îmi aduce aminte de 'Filantropica', de mâna întinsă şi povestea pe care trebuie să o spună. Exagerez eu sau mai toţi oamenii care cerşesc sunt angajaţii unei multinaţionale subterane cu ramificaţii în toată Europa?

20 ianuarie

Ne-am culcat târziu aseară (sau azi de dimineaţă) fiindcă am ţinut morţiş nu numai să terminăm 'Lupul de pe Wall Street' dar şi să vedem al doilea episod al 'Jocurilor Foamei'. Nu, nu merită neapărat să-ţi pierzi 2 ore din somn cu filmul ăsta. Cel puţin aşa zic acum, după ce l-am terminat de văzut. Efecte speciale aproape deloc, actori un pic crispaţi... şi povestea... Eh, well... părerea mea e că scriitoarea trebuia să se limiteze la o singură carte.
*

Azi e frig... şi vântul  bate destul de tare. Am plecat târziu de la muncă. Drumul spre metrou şi gândurile triste legate de o zi în care am făcut prea puţine lucruri pentru mine, mi-au fost întrerupte de o melodie veselă. Un el şi-o ea mergeau zgribuliţi în faţa mea şi cântau. Era ceva cu dragoste, dor şi fericire. Manea, fără îndoială, dar ei o cântau cu tot sufletul. În apropierea metroului s-au despărţit. El a mai ciupit-o o dată de fund, ea i-a dat o scatoalcă amicală peste ceafă...

21 ianuarie

Morţi stupide în accidente aviatice. Rămân cu senzaţía că tragedia va fi, la fel ca în cazul puştiului mort acum câteva luni, doar o bulă într-un pahar de apă. Nimic nu se va schimba radical. Câţiva politicieni vor profita de ocazie şi se vor părui în public, ziarele şi televiziunile îi vor primi cu dragă inimă pentru a-şi creşte ratingul iar noi, oamenii de rând, vom urmări cu mai mult sau mai puţin interes subiectul. Într-o lună, două o altă tragedie va lua locul 1 pe prima pagină, banii din buget vor fi utilizaţi la fel de prost ca şi până acum iar doctorii care se ocupă de transplanturi vor zbura în continuare prin ţară în cutii de tinichea de-o vârstă cu bunica. 

22 ianuarie

Nu m-am simţit deloc bine astăzi. Abia m-am târât la muncă. Afară e frig... veşnica ceaţă care se pare că, de data asta, vesteşte iarna. 

O experienţă inedită. Am mers cu V să vadă meciul. Ne-am îndreptat spre o casă de pariuri aflată lângă metrou. Era aproape 10 şi agenţia se închidea în câteva minute dar noi nu ştiam asta. Înăuntru mai erau angajaţii şi vreo 2 împătimiţi. Un tip care nu mi-a lăsat nici o impresie şi o doamnă (da, probabil aş putea-o numi aşa) pe la vreo 50 de ani care fuma ţigară de la ţigară şi paria pe toate prostiile posibile. V. a zis că a văzut-o şi data trecută. 2 ore cât a ţinut meciul nu s-a mişcat de-acolo. Paria neîncetat pe curse virtuale cu câini sau pe extrageri de numere.

23 ianuarie

S-a terminat ziua de la mijlocul săptămânii. Mă simt sfârşită fiindcă am reuşit să ajung din nou la sală. La plecarea din Mall m-am întâlnit cu acest trio cel puţin ciudat. Nu ştiu la ce făceau reclamă dar prezenţa lor într-un spaţiu prin excelenţă modern ieşea în evidenţă aproape la fel ca o călătorie în timp.

În Bucureşti se lasă frigul. Nu a început încă să miroasă a iarnă dar se pare că vine şi ea cât de curând... Citesc în continuare 'Timpul ce ni s-a dat', acum al doilea volum. Merge cam greu pentru că e dificil, în metrou fiind, să înţelegi sau să asimilezi prea multe informaţii. Nu m-am plictisit (nu aş avea de ce, Annie Bentoiu scrie excelent) dar mă gândesc că următoarea carte va trebui să fie mai relaxantă. Mă bate un gând să-mi cumpăr una din cărţile în vogă ale momentului - 'Cimitirul' lui Adrian Teleşpan. Am citit vreo 2 articole de-ale lui şi mi-a plăcut stilul nepretenţios, amuzant în care işi exprimă punctele de vedere...

24 ianuarie

Ziua Micii Uniri.

Prima zi de iarna. A venit gerul. A venit ninsoarea. Într-un fel, abia aştept să ies din casă mâine, sper eu, printre nămeţii neatinşi. Ok, ninsoarea e naşpa în oraşul ăsta dar undeva în creierul meu ea îşi păstrează calităţile magice din vremea copilăriei.

25 ianuarie

Mi-am văzut visul cu ochii şi anume m-am plimbat printre nămeţii neatinşi. Din păcate, fantezia e întotdeauna mai bună ca realitatea şi dacă consider zăpada un bun prieten nu am aceeaşi părere şi despre viscol. Dar, da. A venit iarna!

26 ianuarie
Ninge în continuare. Poate mai puţin viscolit azi. Am ieşit la o plimbare spre seară. Militari-ul e sub zăpezi. Oamenii merg cum pot printre nămeţi. Doar şoselele sunt cât de cât curăţate. În holul ING-ului de la Gorjului şi-a făcut sălaş o femeie fără adăpost. Citesc presa: drumurile spre Bucureşti sunt blocate, câţiva oameni au murit îngheţaţi. Pe Facebook, lumea se bucură de iarnă. Mai ales copiii. Nu-mi iese din minte femeia fără adăpost aşa că mă adun din faţa calculatorului, pun de-un ceai, fac nişte sandwichiuri, caut adresele adăposturilor din Bucureşti şi mă întorc acolo. Apoi vin aici, pun nişte dovlecei la prăjit şi m-apuc să scriu. După 3 minute îmi dau seama că mirosul de ars nu era doar în imaginaţia mea ci venea de la bucătărie unde dovleceii mei erau deja scrum. 

Începutul anului 1946 o găseşte pe Annie studentă în primul an la Drept.  Urmează în acelaşi timp, cursuri de stenografie şi dactilografie care, socotea ea, o vor ajuta să îşi câştige o viaţă decentă cât mai curând. Sunt evocaţi pe rând, profesorii, unii dintre ei adevăraţi aşi ai Baroului dar şi atmosfera studenţească animată de plimbări lungi spre lacurile aflate atunci aproape de ieşirea din Bucureşti (Herăstrău, Floreasca), partide de ping pong, ieşiri la film, la teatru (manifestările culturale nu fuseseră încă cenzurate) sau la ştrand. În viaţa tinerei apar primele cochetării (rujul) şi primele flirturi dar atmosfera pe care o evocă rămâne totuşi a unei tinereţi serioase dominate, mai ales, de pasiunea pentru idei, experienţe noi şi lectură. Cu toate acestea "comun însă acelei vremi şi celei de astăzi este faptul că mulţi dintre noi percepem, sub realitatea vizibilă, un soi de curent electric inaparent, datorită căruia pământul pe care călcăm se modifică sub ochii şi paşii noştri. Nu ştim cine manevrează acest curent, nici în ce fel; vedem doar ridicându-se în calea noastră obstacole ciudate în tot locul, pe care suntem nevoiţi să le depăşim cu mare cheltuială de energie." Scriitoarea bănuieşte că această stare de lucruri se datorează vecinei si bunei noastre prietene, Uniunea Sovietică. 

Atmosfera de normalitate alternează cu apariţia cenzurii. Societatea de Radio este folosită exclusiv de guvernul comunist, ziarele partidelor istorice sunt confiscate şi interzise în uzine, partidele istorice sunt tolerate dar li se interzic manifestările. Trecuse deja un an de la conferinţa de la Yalta, momentul în care mai marii lumii deciseseră că România va intra în sfera de influenţă rusească. În ţară, emigrările se înmulţesc dar cum nimeni nu ştia exact ce se hotărâse la Yalta, speranţa alternează cu îngrijorarea. 

Bucureştiul era pe-atunci un oraş frumos, după cum îi mărturisesc mai târziu autoarei nişte unguri transilvăneni: "Vai, doamnă! Dar veneam în Bucureşti cum am fi mers la Viena! Ce magazine erau! Ce lux! Era o bucurie să putem petrece acolo câteva zile, să mergem la restaurante, la teatre, la cumpărături..." Clădirile din centru care astăzi sunt, în marea lor majoritate, vechi şi părăginite erau la 1940 noi şi bine întreţinute. În prezent, constată cu tristeţe autoarea, "mica bijuterie de arhitectură "Belle Epoque" împestriţată cu adaosuri interbelice a devenit, prin efectuarea unor lucrări ciclopice, o metropolă de tip sud-american, cu o personalitate la fel de confuză ca minţile noastre de astăzi".

Între timp, evoluţia evenimentelor se precipită. La 10 mai 1946 are loc ultima manifestaţie spontană în cinstea regelui. Inflaţia devine galopantă - cu preţul unei perechi de pantofi în ianuarie nu mai puteai cumpăra în decembrie, acelaşi an, decât 2 perechi de ciorapi. Pe 19 şi 20 noiembrie 1946 au loc alegerile parlamentare. Comuniştii obţin sub 25% dar datele sunt falsificate şi procentajele inversate. Încetează, din acel moment, rolul partidelor "istorice" (Partidul Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc) a căror alternanţă la putere asigurase, în condiţii de linişte internaţională, "acea pace socială de invidiat în care guvernele şi compoziţia parlamentelor se schimbă, dar cetăţenii continuă să-şi vadă de treabă, principiile de bază ale statelor democratice - constituţionalitatea legilor, separarea puterilor în stat, garantarea dreptului de proprietate şi libertăţilor cetăţeneşti - nefiind puse în discuţie" . În casa Anniei apar primele lipsuri - părinţii încep să vândă obiecte de valoare. Sperând încă într-un viitor mai bun, ea se înscrie la cursuri de literatură şi istorie la Institutul Francez. Absolvirea lor putea înlesni studenţilor o eventuală continuare a studiilor în Franţa. Este inutil de precizat că aceste cursuri sunt întrerupte după doar un an de funcţionare.

La 1 ianuarie 1947 este trecută în proprietatea statului Banca Naţională. Se preconizează naţionalizarea. Oamenii caută să cumpere cât mai mult aur, socotit un material valoros indiferent de condiţii. Măsurile luate de noul guvern vizează distrugerea structurilor existente pentru ca, apoi, ordinea reinstaurată de comunişti să fie binevenită. Inflaţia creşte în continuare galopant - aceeaşi pereche de ciorapi luaţi ca referinţă costau la sfârşitul primăverii de 3 ori mai mult ca în decembrie. Se trăieşte de pe o zi pe alta. Între atâtea probleme, o întâmplare fericită - Annie îşi cunoaşte viitorul soţ, pe Pascal Bentoiu. 

Pe 11 august 1947 se anunţă stabilizarea monetară - bancnotele existente îşi pierdeau valoarea începând cu 15 august dar populaţia putea să le schimbe, până atunci, la centrele existente în întreaga ţară cu nişte sume fixe, în funcţie de categoria socială. Tot ce depăşea plafonul era eliminat printr-o simplă lovitură de condei. Astfel, stabilizarea devenea o "uriaşă confiscare". Dat fiind că apartamentul din piaţa Amzei de la numărul 15 era închiriat de la nişte prieteni fugiţi în străinătate, Annie şi familia ei sunt evacuaţi. Se introduc raţiile pentru produse de strictă necesitate iar magazinele particulare trebuie "să-şi înceteze unul câte unul existenţa, rămânând pe piaţă doar articolele prevăzute în cartele, produse de firme de stat şi distribuite prin noile magazine de stat". Vechii comercianţi în posesia cărora se găseau mărfuri nepuse în vânzare la preţurile cerute de autorităţi urmau să fie pedepsiţi "cu ani de închisoare". La fel şi posesorii de aur şi valută străină care nu o predaseră statului până pe 6 septembrie. Ultimele luni ale lui '47 sunt vagi - jurnalele lipsesc, ziarele nu mai sunt păstrate. Pe 30 decembrie 1947 abdică regele. În aceeaşi zi se proclamă noua formă de guvernământ a României - republica.

Ultimele pagini ale acestei a doua părţi lasă loc, la fel ca şi în prima parte, unei analize amănunţite a sistemului comunist. 

În primul rând, Annie Bentoiu sintetizează (magistral aş putea spune) cerinţele pe care un sistem trebuie să le îndeplinească pentru a ridica cât mai puţine nemulţumiri în cadrul populaţiei: "În orice ţară din lume există nemulţumiţi, dar dacă un regim democratic doreşte să rămână ceea ce este şi să practice cât de cât libertatea, el trebuie să se asigure că cei mai defavorizaţi pot totuşi conta pe un venit minim din care să poată trăi decent. [...] În afară de această cerinţă, [...], omul normal mai are câteva exigenţe, a căror nesatisfacere creează o sitaţie de revoltă potenţială: el doreşte să-şi poată îngriji sănătatea, să-şi poată da copiii la şcoală, şi, din când în când, să se bucure de o sărbătoare, o petrecere, o distracţie accesibilă." Următoarea constatare este că sistemele totalitare au părut, întotdeauna, că se preocupă mai mult ca cele democratice de aceste aspecte. 

În următoarele paragrafe, scriitoarea demontează rând pe rând mitul inexistenţei serviciilor menţionate mai sus în perioada interbelică sau al eficienţei lor în epoca comunistă. Astfel, povesteşte ea, bugetul Sănătăţii înainte de 1947 nu era niciodată suficient. Existau în schimb, încă de pe vremea aceea, spitale şi clinici particulare. Într-adevăr, în perioada comunistă sumele alocaţe acestui domeniu s-au mărit. Salariile doctorilor au rămas însă mici astfel fiind consolidat obiceiul darului. Obligativitatea învăţământului exista şi înainte. Odată cu comunismul ea a fost însă instituţionalizată - din motive evidente, însă. Înregimentarea ideologică era mult mai uşoară la vârste fragede. Atfel, toate realizările perioadei - şcoli, licee capătă un caracter ambiguu. Evenimente cu carecter cultural existau din belşug numai că ele erau atent supraveghete pentru a se încadra în acel şablon al limitării libertăţii de gândire şi acţiune. Cenzura în artă a împiedicat crearea unor opere excepţionale fiindcă toate trebuiau să se alinieze direcţiei trasate de partid. Excepţia o constituie construcţiile, domeniu în care conducătorii comunişti au dorit să lase în urmă realizări colosale. 

Nu în cele din urmă, statul şi conducătorul ca purtători de grijă supremi ai cetăţeanului, ne-au creat, în multe domenii, o mentalitate de "asistaţi", exemplul cel mai concludent fiind pentru scriitoare expresia; "ne-a dat apă caldă" cu referire la Ceauşescu care îşi însumeză, astfel, meritele tuturor celor care au muncit pentru această realizare. Mai mult chiar, privarea de bunuri elementare prin raţionalizare, a creat o economie subterană înfloritoare şi a generalizat furtul de la stat văzut ca tarlaua nimănui sau, poate, a tuturora. În acelaşi mod a fost legalizată şi ineficienţa deoarece în sistemul comunist constrângeri cum ar fi şomajul sau concedierea nu existau.