Centrul Moscovei este atât de vast încât, chiar cu cât am văzut eu din el, adică puțin, trebuie povestit măcar în două articole. Voi începe prin a spune că în jurul Pieței Roșii ne-am învârtit, mai mult sau mai puțin, în fiecare zi din cele patru petrecute în Moscova. Am ajuns acolo în prima seară, când totul era inchis. Ne-am întors a doua zi cu gândul sa bifăm, dintr-o lovitură, piața, mausoleul lui Lenin și Kremlinul. Nu ne-a ieșit ca în planul făcut de acasă pentru că ultimele două locuri au un program strict de vizitare și numărul de doritori e mare, așa că ne-am mulțumit să vedem catedrala Sfântul Vasile. A doua oară, am avut mai mult noroc - ne-am așezat din timp la coada pentru intrarea în mausoleu și ne-am luat bilete pentru Kremlin de la aparatele automate. 

Pentru început trebuie sa precizez ca Piața Roșie e chiar roșie pe partea dreaptă, cea mărginită de Kremlin. La fel de roșu este și muzeul de Istorie, pe lângă care treci pentru a intra în mausoleu. Pe stânga, tarabele vânzătorilor de suveniruri sunt vopsite și ele într-un roșu vesel combinat cu cremul lemnului lăcuit. Găsești acolo multe nimicuri pe care ai putea simți nevoia să le aduci acasă: matrioșce, cercei din dantelă, magneți, pahare de țuică... În spatele chioșcurilor, se înalță o clădire desprinsă dintr-un film al eleganței apuse: albă, monumentală la fel ca un palat construit în secolul nouăsprezece , cu dreptunghiuri de flori în față și cafenele cochete la parter. E mall-ul Gum, zice-se una dintre cele mai luxoase aglomerări de magazine din Rusia. În depărtare, se zărește catedrala Sfântul Vasile. Zic în depărtare pentru că e ceva de mers până la ea, dar ăsta e primul lucru cu care trebuie să te obisnuiesti în Rusia, faptul că orașele par a fi construite pentru uriași. Din păcate, noi nu am putut aprecia foarte bine monumentalitatea pieței pentru că centrul era ocupat de un soi de stadion, construit pentru a găzdui un concert al fanfarelor militare din lumea întreagă.

În catedrala Sfântul Vasile nu se mai organizează slujbe religioase, în schimb turiștii o pot vizita în tihnă (prețul biletului este de 500 de ruble, dar există reduceri pentru studenți). Biserica are o alcătuire stranie - nu există o singură capelă mare ci mai multe mititele, răspândite la parter și etaj, decorate diferit, închinate unor sfinți diferiți... Mi-au plăcut mult pereții decorați cu fresce cu motive florale, pictate în culori vesele. Întreaga catedrală pare, de fapt, un tort de nuntă construit nu pentru a aduce seriozitatea religiei în viețile oamenilor ci ca să-i îmbărbăteze că deși viața are greutățile ei, e prea multă lumină și culoare în lume pentru a nu o trăi cum trebuie.

Cu mausoleul lui Lenin e în schimb altă poveste. Clădirea e din marmură neagră și lumina e drămuită pentru a nu afecta mumia marelui conducător. Vizitatorii coboară niște scări întunecate și merg apoi pe marginile camerei pătrate, în mijlocul căreia zace pe un catafalc de porfir Lenin, o păpușă de ceară învăluită într-o lumină palidă. Nu poți decât să te bucuri că ești încă în viață când te întorci la lumină și căldură. Nici măcar mormintele celorlalți lideri comuniști sau personalități de seamă ale U.R.S.S, aliniate și ele lângă zidul Kremlinului, nu mi-au diminuat senzația de ușurare. Ba chiar am găsit... interesant, să zicem, că locurile de veci sunt marcate fie cu tăblițe funerare, fie cu statui, în funcție de ultimul ritual - incinerare sau înmormântare. Ca  o curiozitate, mi s-a șoptit la ureche, inamicii lui Stalin nu au și-au găsit loc aici.

Necropola se poate vizita gratis, dar programul este de doar 2 ore pe zi (între 11 și 13) iar cozile sunt mari, așa că dacă ajungeți pe acolo, sfatul meu e să vă așezați cât mai devreme la rând pentru a nu irosi timpul de așteptare degeaba. 

Îmi doresc de mult să fac din week-endurile petrecute în București niște zile mai speciale, în primul rând prin a ieși la aer, căci asta este dorința mea de căpătâi în timpul săptămânii pe care o petrec muncind într-un spațiu închis din care văd lumina zilei doar la prânz. Needless to say că nu îmi iese întotdeauna, dar week-endul de acum două săptămâni când, din câte văd, am prins ultimele zile frumoase de toamnă, am reușit.

Nu știu cum mi-a trecut prin minte ca din cele peste o sută de case memoriale și muzee din București să vizitez tocmai Mărțișor, moșia lui Tudor Arghezi dar, o dată ce am decis că voi face asta, planetele s-au aliniat pentru a mă ajuta să realizez marea performanță de a ieși din casă. Un factor important l-a constituit faptul că aveam metrou direct până la Mihai Bravu, ceea m-a încurajat să ies din lenea mea proverbială. Un al doilea, că am reușit să mă urnesc din casă în jur de două după-amiaza, lucru liniștitor pentru că muzeul se închidea la cinci.

Vremea faină pe care am ridicat-o în slăvi mai devreme m-a făcut să mă bucur de plimbarea pe Calea Văcărești, pe care trebuie să mergi vreo doi kilometri de la stația de metrou pentru a găsi străduța numită Mărțișor. Alternativa ar fi fost să cobor din metrou la Piața Sudului, care e mult mai aproape de casa memorială. Evident, în funcție de locul din care vii, se poate ajunge aici și cu mijloace de transport în comun de suprafață, dar eu nu le știu și nu  mă interesează. Mi-s mult prea dragi tunelurile subterane pe care le străbat în timpul săptămânii mergând din Militari până-n Pipera pentru a renunța la ele în week-end.

Când Arghezi a cumpărat proprietatea, acum vreo sută de ani, terenul era la marginea Bucureștiului așa că a fost nevoit să îl desțelenească și să îl împrejmuiască. Acum zona e considerată la doi pași de centru și clădirile noi de locuințe răsar ca ciupercile după ploaie. Nu credeam să spun asta, dar trecând pe lângă ansamblurile rezidențiale noi, am ajuns să apreciez șarmul blocurilor comuniste din zonă. Spre deosebire cartierul meu, aici se pare că s-a construit mai cu cap și cu spații verzi printre clădiri acum treizeci de ani, ceea ce nu se mai întâmplă în cazul sus menționatelor ansambluri rezidențiale, lipite de bordura trotuarului, astfel încât niciun centimetru pătrat de spațiu să nu se piardă. În fine...

Intrarea în  ograda lui Arghezi se face pe un soi de uliță, mărginită în stânga și în dreapta de faimoasa livadă din care vindea cireșe vara, pentru a completa veniturile familiei. Pe gardul din stânga, o serie de bannere explicative ocupă mai mult din timpul vizitatorului decât casa în sine pentru că oferă informații bibliografice detaliate despre scriitor. Așa am aflat, spre exemplu, că Ion Theodorescu, căci ăsta era numele lui real, s-a călugărit și a trăit vreme de patru ani într-o mănăstire pentru că veniturile mamei sale nu-i permiteau să își continue studiile și că cel mai faimos copil al lui nu este Mițura, de care am auzit cu toții, ci Eli Lotar, un fotograf suprarealist mult mai cunoscut în străinătate decât la noi. Eli Lotar s-a născut în Paris, ca copil ilegitim,  a fost apoi recunoscut de tatăl său și s-a mutat în România, unde bunica maternă a avut grijă de el până și-a terminat studiile, dar la 19 ani a decis să se întoarcă din nou în Franța, unde o poveste de dragoste cu o fotografă celebră pe vremea aceea, l-a îndreptat spre cinematografie și fotografie. Câteva detalii despre cariera lui găsiți aici.

Revenind la muzeu, după ce străbați străduța de care povesteam mai sus ajungi la o poartă unde îți va deschide paznicul. Înăuntru, te așteaptă emoționate (vizitele sunt oarecum rare)  casierița și muzeografa. Se poate vedea doar primul etaj al locuinței cu optsprezece încăperi și anume camerele cu o funcție socială: biroul unde Arghezi scria până târziu în noapte, sufrageria care conține, pe post de curiozități, tot felul de unelte arhaice: râșnițe, furca cu care Paraschiva torcea lâna, o sobiță portabilă, o altă cameră plină cu jucăriile Mițurei și ale lui Baruțu etc. Din sala de la parter, de unde se vând biletele, se mai pot cumpăra magneți și pliante. Nu și cărțile scriitorului, cum ar fi normal, deoarece există o dispută între urmașii acestuia și statul român în privința drepturilor de autor.

În curte, sunt îngropați scriitorul și soția lui, Mițura (pe numele ei de adult: Domnica Teodorescu) și nu mai puțin faimosul cățel Zdreanță (L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă?). Se mai poate vizita tipografia unde se publicau pe vremuri Bilete de Papagal și admira livada, păzită de câini răi, cum Zdreanță nu ar fi putut fi vreodată. Grădinile sunt închise pentru vizitatori, din păcate, dar la plecare, în chip de cadou de bun rămas, am primit o mână de gutui de la muzeografă.

Mai multe detalii despre muzeu, orele de vizitare și tarife, găsiți aici.

Am fost de curând într-o cârciumă care nu există pe harta GPS-ului. Nu are nume, legenda ei circulă din om în om şi nu din link în link. Ca să o găsim ne-am învârtit o oră pe câteva străduțe centrale, încercând să o facem pe singura persoană din grup care călcase pe-acolo să își aducă aminte cum arăta clădirea, cum arăta uşa... Locul e un subsol de bloc din centru unde vinul se servește la mica înțelegere - "nu mai am carafă de un litru, vreți una la un litru jumate? ". Clienților le sunt oferite pahare de bere dacă cele de vin nu sunt curate, muzica e la alegere, fiecare om putând să schimbe melodia de la laptopul aflat în mijlocul sălii și, oroare, se fumează. Am stat pe scaune tapițate, furate parcă din sufrageria bunicii, am băut vin și am povestit. Cu ochii înlăcrimați și nasul înfundat, ne-am amintit de barurile sordide din zona numită pe vremuriLipscani și nu Centrul Vechi, în care ne beam mințile în primii ani de facultate. Poveștile de demult și alegerea muzicii, în care fiecare avea ceva de spus, au transformat sala plină de străini într-un grup de cunoștiințe. Am plecat târziu, în noapte, mirosind a fum și ducând cu noi ușoara mahmureala a vinului proaspăt, de cramă.

În altă seară am ajuns într-o crâșmă de tip nou, genul de loc unde se organizează evenimente. Numele lui e cartografiat pe Google Maps și toți taximetriștii îl știu. Am ajuns acolo în 25 de minute, coborând din taxi în fața intrării intens luminate. Înăuntru se bea vin de calitate, turnat în pahare cu picior din sticle proaspăt desfăcute (printre altele, în seara respectivă se organizase și o degustare de vin) și se fumează IQads. Muzica răsună din pereți și eu, cel puțin, nu am văzut DJ-ul sau uneltele lui. Am stat în picioare sau pe canapele viu colorate, am băut vin și am povestit. Am vorbit despre lucruri importante, despre realizări și planuri de viitor. Ne-am învârtit dibace (sau nu) între bisericuțe de patru, cinci oameni cunoscuți sau pe care voiam să îi cunoastem, practicând arta socializării. Am plecat devreme,luând un alt taxi, cu mintea limpede, mirosind încă a parfumul presărat pe haine și pe la încheieturi la plecarea de acasă. De-abia atunci când muzica încetase și oamenii trecuseră peste formalități, ultimii participanți la eveniment se strânseseră într-o cameră mică, vecină cu sala de recepții, la un pahar mai sincer de vorbă. 

Ce vreau să spun aici? Nu, nu susțin reluarea fumatului în baruri. Locurile cum e cel de care am pomenit mai sus au farmec tocmai în momentul în care sunt interzise şi, aş îndrăzni să spun, vizitarea lor nu devine un obicei. În schimb, mi-ar plăcea să văd mai multe baruri "calde" în plimbările mele prin oraș. Suntem prea singuri pentru a ridica între noi (și) zidurile construcțiilor formale.

Am ajuns în locurile pe care le veți vedea mai jos în prima zi pe care am petrecut-o în întregime în Sardinia. Eram deja la jumătatea vacanței, obosită de drum, și tot ce îmi doream era să pot să stau câteva ore întinsă pe nisipul, de preferat fin, al unei plaje. Să văd cel mai vechi oraș din Sardinia, care era providențial așezat lângă Mediterană, a fost, pot spune acum, o alegere inspirată. 

În zilele noastre, Nora este o suburbie a Pulei. Acest cuvânt cu rezonanță denumește aici, la fel ca și în Croația, o frumoasă stațiune cu vedere la mare. Nora este considerat de arheologi cel mai vechi oraș din Sardinia. A fost întemeiat de  băștinași, probabil aceiași oameni care au construit turnurile fortificate despre care povesteam aici, și a crescut ca importanță în timpul fenicienilor și al romanilor. În prezent, din cauza faptului că sudul Sardiniei se scufundă în mare, o parte însemnată a orașului antic, inclusiv portul, poate fi vizitată doar dacă te încumeți să faci scufundări. Restul sitului este închis iar tururile sunt posibile doar cu ghid (preț bilet - 7.5 euro), o măsură de precauție binevenită având în vedere că în trecut căutătorii de comori și-au făcut simțită prezența în zonă . Am intrat în "muzeul" în aer liber la oră fixă iar vizita a durat în jur de o oră. În Nora se mai pot vedea un mozaic vechi și frumos, o baie publică pe jumătate prăbușită și un cartier al oamenilor de rând care, la fel ca și astăzi, trăiau înghesuiți în locuințe mici și insalubre cu prăvălii la parter și dormitoare la etaj. Tot în prețul biletului mai poate fi vizitat și vechiul turn spaniol care veghează ruinele. 

Nu am mai avut răbdare să urc în turn. O plajă superbă și aproape pustie se întindea la doar câțiva zeci de metri de mine. Mi-am petrecut restul după-amiezii vegetând pe prosop sau bălăcindu-mă în apa aproape transparentă în care peștișori mici, cenușii, înotau până aproape de țărm.

Cum se ajunge în Nora?

Din Cagliari se ia un autobuz, nr. 129, care te lasă la vreo 3 kilometri de situl arheologic. Plimbarea nu e anevoioasă, se merge pe trotuar printr-o zonă rezidențială, cu vile pe de-o parte și o mlaștină pitorească pe cealaltă. Prețul biletului de autobuz era de 6.2 euro pentru o călătorie dus-întors, la sfârșitul lui septembrie 2016. Înainte să plecați la drum, verificați orarul curselor pentru a vă asigura că aveți cu ce vă întoarce. Autobuzul circulă cam o dată la 30 de minute.

Să încep cu o constatare. De multe ori, când așezată într-o terasă mă lovește pofta de a-mi nota ceva într-un carnețel  (ah, infamele jurnale care vor satisface curiozitatea morbidă a unei rude îndepărtate venite să ajute la înmormântarea mea) descopăr că îmi lipsește fie caietul, fie că stiloul zace părăsit printr-o altă geantă. Azi nu se abate de la regulă și, bineînțeles, bateria telefonului arată un panicant 25%.

Prima diferență - mie ospătarul mi-a adus pâine integrală, lor chifle albe și pufoase. Asta înseamnă să îți cunoști clientul. Eu, o femeie la treizeci și ceva de ani, cu punga de cumpărături atârnată de un braț și telefonul lipit de palma celuilalt, sunt sigur genul care, dacă nu tine dietă, se străduiește să mănânce sănătos. Ei, pe la șaptezeci și ceva de ani, contemplă entuziaști perspectiva unei porții de mici cu cartofi prăjiți după ce vor fi terminat ciorba de pui și halbele de bere aflate deja pe masă sau trăiesc încă într-o vreme în care mersul la restaurant nu implica niciun fel de restricții. De la o masă la alta, doamna mi se adresează fără inhibiții: "E bună ciorba de vacută? ". "Da", dau eu din cap, aprobator, cu botul plin de zeamă. "Mi-aş fi luat și eu, dar soțul a zis să încercăm de pui". "Sunt sigură că e foarte bună" reușesc să rostesc chinuit după ce îmi înghit dumicatul dintr-o suflare, nu înainte de a o blagoslovi un pic, mental, pentru ceea ce consider, trecător, o lipsă de politețe. 

Dar poate că eu greșesc de data asta. Poate bătrânii și copiii știu mai bine și tocmai curiozitatea asta nepotolită, pe care eu una simt că o pierd în zilele în care nu mai e loc de nimic altceva în afara rutinei obositoare de adult, înseamnă bucurie de a trăi.