2 octombrie 2011

Seara trecută nu am mai ieșit din casă. Până la urmă oboseala și-a spus cuvântul și am adormit cu ochii deschiși. De fapt, nu a fost atât de rău. Azi ne-am trezit mult mai odihniți și cu poftă de viață. Și, da, aș putea să spun că am reușit un tur de forță al orașului. Mai ales pe jos, dar asta e altă poveste. 

Ziua a început destul de târziu. Obișnuiți cu Londra, care era cu două ore în urma României, ne-am trezit cu greu pe la un zece și ceva. După micul dejun, am profitat de faptul că La Maestranza, arena luptelor cu tauri, era aproape și ne-am oprit să o vizităm. Se pare că construcția e destul de veche - cele 13 000 de locuri reprezintă doar jumătate din cât ar putea să găzduiască o arenă normală. Prețul biletului de vizită (6,5 euro în 2011) includea și un tur ghidat. Astfel am aflat mai multe despre coridă și originile obiceiului. Se pare că, la început, nobilii foloseau corida ca pe o metodă de a selecționa caii pentru a crea o rasă inteligentă, capabilă să îi ajute în războaie. Nobilii - picadores ațâțau taurii cu o lance, călare, testând astfel inteligența și curajul calului, iar servitorilor - matadorii le revenea sarcina omorârii animalelor. Treptat, casta războinică și-a pierdut interesul pentru acest sport. Probabil nu mai erau atât de interesați de războaie sau ajunseseră deja să creeze caii andaluzi. Cert e că picadores (nobilii) au ajuns să aibă un rol secundar în show iar matadorii au câștigat importanță și faimă. Cu toate acestea, nobilii sunt încă proprietarii arenelor de coridă. 

Muzeul are patru camere în care este prezentată, pe scurt, istoria obiceiului. Sunt păstrate imagini și obiecte ale matadorilor celebri și capetele taurilor greu de ucis, ba chiar și capul unei vaci, Islera, care a născut numai tauri de rasă. Ghidul ne-a spus și două povestioare interesante: cea a matadorului care pierzându-și ochiul în timpul luptei, l-a smuls, și a fermierului care aflând că un bun prieten matador a fost ucis de un taur, a decis să întrerupă linia genetică și să omoare vaca care l-a fătat. Se pare că taurii, la fel ca oamenii, pot fi stângaci, dreptaci sau ambidextri (rasă pură) și că inteligența  și abilitatea se moștenește de la mamă iar forța fizică de la tată. Na, ca să vezi. Măcar în lumea animalelor se spune lucrurilor pe nume. Cred că ar fi fost interesant să putem urmări o coridă deși, personal, nu sunt de acord cu această metodă de a omorî animale. Te consolează oarecum ideea că și oamenii pot fi vătămați.

Următoarea oprire - Real Alcazar, palatul regal construit pe ruinele fostei case a guvernatorului arab, are o parte veche, cu decorații în stil mudejar și o parte nouă, care nu se vizitează în întregime, pentru că este reședința particulară a regelui când vine în Sevilla. Vechile clădiri maure sunt o încântare pentru ochi. Dantelăriile de piatră ale zidurilor, grădinile ascunse în mijlocul cărora se află bazine cu apă, camerele luminoase cu tavane de lemn și ziduri migălit lucrate te fac să îți dorești să trăiești acolo. Se zice că maurii încercau să recreeze în locuințele lor imaginea unei peșteri ideale, în mijlocul căreia se găsește, din abundență, apa, a cărei culoare trebuie să se reflecte în albul imaculat al pereților. Nici grădinile exterioare nu trebuie ocolite. Un adaos mai târziu la structura originală maură, ele au fost contruite în stilul Renașterii.

Ultima oprire se cerea să fie un spectacol de flamenco. După ce am ratat la mustață un show la Museo de Baile de Flamenco, am ajuns în La Carboneria - recomandată cu o jumătate de gură de o angajată a muzeului. În opinia ei, mergea vizitat locul fiindcă nu plăteai intrare dar trupele erau, de obicei, formate din amatori. Când am ajuns acolo, am întâlnit-o din nou. Ne-a zis că avem noroc, cei din seara aia erau destul de buni. Într-adevăr, spectacolul a meritat. Cârciuma am găsit-o după destule peripeții fiindcă nu avea nume, reclamă, nimic. Înăuntru, câteva săli ale unei case vechi, mese lungi de lemn, cu bănci și o scenă, în fapt o estradă ridicată lângă un perete. Trupa, formată din trei oameni: o dansatoare, un cântăreț și omul cu chitara mi s-a părut foarte expresivă. Mi-am dat seama că flamenco este atât muzică cât și emoție, emoția de pe chipurile lor când cântau și dansau, alături de combinația tocuri - castaniete și chitară, emoție care, treptat, se transmitea și publicului. 

Am ajuns târziu la hotel, după o altă plimbare prin oraș. Ne-am luat la revedere de la recepționerul care fusese atât de drăguț cu noi (a doua zi plecam spre Malaga) și am mers la somn.

Islera, mama campionilor

Am recitit săptămâna asta Rubato - nu doar povestirea ci întreg volumul de proză scurtă. Din lectura anterioară, îmi aminteam muzicalitatea textului și o povestire, Globul de Cristal, care rămâne în continuare preferata mea. Nu că aș avea ceva de reproșat celorlalte proze. Fără a încerca să fac comentarii pe seama scrierilor lui Răzvan Petrescu, nu de alta dar au făcut-o alții, mult mai buni ca mine, pot să spun că mie îmi place foarte mult umorul, cel mai adesea negru, al prozelor sale, oralitatea și credibilitatea dialogurilor, dar și suprarealismul multor scene, unde autorul dă dovadă de multă imaginație. Scrierile lui seamănă un pic cu fluxul gândurilor sau al viselor: bizare, alambicate și originale prin îmbinarea lor.

Globul de Cristal, de care ziceam mai devreme, surprinde. Aproape toată povestirea am avut senzația că este vorba de moartea cuiva, pentru ca la sfârșit să mă prind că acel sărman om nu numai că murise, dar își găsise și un alt corp iar chinurile lui, amestecate cu amintirile din fosta viață, sunt efectele nașterii asupra copilului:

"Parcă m-aș găsi într-un balonaș de săpun. Un mic univers lichid. Uite și-un pește roșu, cu dungi portocalii, îmi trece la două degete de nas. Mi-e foarte greață, întunericul ăsta mă năucește, sughit. Lumini inexistente clipesc și se răsfrâng încontinuu, înseamnă c-am înnebunit. Văd încâlceli de cord, nebuloase, un gigant roșu și-o pitică albă, căluți de mare, orgi de mărgean c-un pulsar în centru, ochi de pisică care înoată de colo-colo, alene, rectorul cu mâna ridicată, ești destituit, naufragii, asteroizi de mare adâncime prin care plonjez spre sisteme solare și corăbii mâncate de liniștea apelor, adevărate explozii de licheni negri în inima cărora zac astronauți și caracatițe purpurii, cufere pline cu arginți, cotrobăiesc prin criptele lemnului putred și craterele cometelor în repaus, înghețate, și-mi umplu mâinile cu bule de aer, sus și jos există simultan, compact, tot caut și nu găsesc silabele de aur pe care, judecând după manuscrise și hărți străvechi, cineva le-a azvârlit în fundul galaxiei oceanului în urmă cu mult timp în urmă[...] "

 În Rubato, un psiholog este obligat să vorbească toată ziua cu pacienții despre nevrozele lor, în timp ce îl cuprinde încet-încet nebunia. Singurul moment de relaxare apare seara, când cântă la vioară, de unde și titlul prozei:

"Cel mai bine mă simt în subsolul blocului unde nu pătrunde nici femeia de serviciu, pentru că îi e frică de păianjeni.. Acolo beau vin, mai scriu. Mi-e teamă să ies din casă. Dincolo de ușa apartamentului mă așteaptă o lume ostilă, troleibuze, gropi, cine știe, poate și șerpi. Am aproape treizeci de ani. Și mă cheamă Popescu. Sunt și alți Popești care, se spune, scriu poezii. Îi suspectez că se prefac."

"O scurtă pauză. Fărâmițez puțină pâine și o pun pe pervaz. Beau apa din cană. Apa e tulbure. Plină, desigur, de viitorii paraziți intestinali. Toți locuitorii orașului sunt infestați. Dar n-au de unde știi. Sau nu-i interesează. Mă pierd câteva clipe în reflecții de acest tip. Ușa se deschide iar. Poate ar fi mai bine să o scot din țâțâni."

Primăvara la bufet, cea mai lungă povestire din carte, aproape un micro-roman, este o frescă excepțională a societății românești de prin '91-'92, văzută prin ochii unor țărani care beau în birtul gării și condimentată cu gândurile unui nebun. Oamenii vorbesc atât de realitatea mare: revoluția, moartea lui Ceaușescu, Iliescu, liberalii, minerii, ungurii, cât și de evenimentele cotidiene din satul lor: cine cu care umblă, cum a murit cutărică, care a mai înnebunit, vizitele străinilor ce veneau cu ajutoare și adoptau copii. Deosebit de amuzante sunt mirările țăranilor în legătură cu lumea democratică, ale cărei principale beneficii sunt, în ochii lor, concursurile de Miss și ziarele mai deochiate:

"Mă gândesc c-ar fi nimerit să facem un partid acilea, la bufet. Unde bate inima țării, cum scria un ziar. Scria că bate la țară, bre, nu la bufet. Vezi că le-ai încurcat. Nu le-am încurcat deloc, că-s același lucru [...] Trântim și-un afiș c-o gagică cu țâțele afară, să-i lovească amocu' pe alegători. Da, și-o punem să bea dintr-un țoi. Semn electoral, cum ar veni."

"Problema istorică e că veniseră, cică, să ne asigure alegeri libere. Aduseseră tot felul de bâte, flăcăi hotărâți, cinstiți, unu nu zâmbea, și strigau că ne amenință esploatatorii [...] Imperialiștii vrea să falsifice alegerile, așa ziceau, și să ne împileze. De parcă noi nu știam care ni-i erau esploatatorii ăia, care cică sugea sângele poporului. Erau trei, mari și lați, unu' făcuse gara cu banii lui, altu' băgase lumină electrică, în '29, c-am fost prima comună electrificată din județ, noroc c-au venit ăștia, neesploatatori, comuniștii de ne-a stins-o, iar al treilea nu mai putea face chiar nimic, că murise la Paris, cu un an înainte."

""Femeia se bucură de multe ori. Înflorește ca un salcâm. Se scutură ca un cireș." Păi de ce se scutură, ce-are draci pă ea?" (citind din ziare de how to în ale sexului)

"Stau lipite de televizor, uită să dea de mâncare la animale, uită mâncarea pe foc, e jale, îl soarbe din ochi, nu alta! Mai ales de când s-a tuns. Da nu crez să le sară-n poale direct din ecran."  (vorbind de Petre Roman)

În rândul prozelor cu umor și ceva trist, se încadrează Șansa, Fotografii de nuntă și Jaf armat. În prima, un muncitor de la canalizare care descoperă, împreună cu colegii lui de echipă, un craniu în pământ, începe să recite din Hamlet când îl ia în mână. În a doua, este descrisă o nuntă de coșmar, în care tot ce se putea întâmpla rău, se întâmplă, iar în a treia, trei intelectuali vor să scape de sărăcie jefuind nu o bancă, ci un birou de schimb valutar.  

"Viitoarea mea soacră mi-a smuls buchetul de mireasă și a vrut să mă plesnească cu el peste față. M-am aplecat la timp și mi s-a descheiat fermoarul de la pantaloni. N-am mai izbutit să-l închid, deși am încercat să o fac timp de vreo trei minute, în toaleta primăriei, ajutat de vărul meu care a făcut sport și e foarte puternic. Forța nu i-a folosit însă la nimic, pentru că din grabă intrasem la "Femei", de unde am fost alungați cu țipete, etichetări nedrepte - porci și homosexuali -, plus lovituri de poșete grele, cu închizători de metal [...] Mă sâcâia chestia cu fermoarul, cât și faptul că viitoarea mea soție nu purta sutien, rochia fiind, în schimb, complet transparentă. Cei ce așteptau în curte transpiraseră de-atâta privit și păreau că doresc acum să-și unească destinul cu Mariana, pentru totdeauna, sau măcar pentru o vreme." (Fotografii de nuntă)

Pentru a ști un pic mai bine cu cine aveți plăcerea, nu ratați Mici schimbări de atitudine, un soi de autobiografie scrisă la mișto, iar dacă vă pasionează interpretarea miturilor biblice, sau năstrușniciile care le vin în minte oamenilor pe tema lor, citiți Farsa și În rolul lui Iisus. 

Murano este o o localitate ca o bomboană, aflată în apropierea Veneției, unde turiștii merg, în special, pentru a vedea fabricile în care se produce faimoasa sticlă de Murano. Se poate ajunge acolo cu vaporetti care pleacă frecvent din Veneția spre insule (dacă stați mai mult prin zonă, am auzit că și Burano merită vizitat - atât pentru dantelă cât, mai ales, pentru casele foarte colorate). 

Noi am avut noroc: întâi am prins o demonstrație de suflare a sticlei care a devenit, sub ochii entuziasmați ai publicului, un căluț, apoi am lenevit o întreagă după-amiază prin zonă, plimbându-ne pe străduțele pitorești. Majoritatea sunt, de fapt, trotuare pe marginea canalelor fiindcă Murano este o Veneție în miniatură, format și el din insule, mai mici de data aceasta, așa că localnicii au bărci și nu mașini în fața casei. O altă parte importantă a excursiei aici o constituie căscatul gurii în vitrinele cu sticlărie. Zic căscatul gurii pentru că chestiile cu adevărat autentice sunt destul de scumpe pentru majoritatea buzunarelor. Există, evident, și niște vechi biserici sau palate venețiene pe care un turist mai puțin grăbit le poate bifa în această vizită. Câteva informații despre ele găsiți pe pagina de Wikitravel a localității.