E dificil să evadezi din Bucureşti la sfârşit de săptămână dacă nu ai maşină. Microbuzele sunt rare şi greu de găsit iar viteza trenurilor scade, parcă, în fiecare an. Norocul nostru e că munţii Bucegi şi valea Prahovei sunt suficient de aproape; se poate ajunge acolo în 2,3 de ore în ciuda tehnologiei primitive. 

Deşi aveam doar o zi la dispoziţie pentru o mică escapadă în afara graniţelor oraşului am decis să fim îndrăzneţi  şi să încercăm să ajungem pe vârful Omu. Excursia urma să fie un mix de efort cu relaxare potrivit pentru nişte  montaniarzi începători ca noi: telecabina până la Babele, plimbare de voie spre vârf şi-napoi iar, la întoarcere, telecabina din nou până jos.

Am plecat cu trenul Inter Regio de 8:42 care ajunge pe la 10 jumătate în Buşteni. Conform programului de pe site-ul primăriei, maşinăria minunată care trebuia să ne ducă pe vârful muntelui fără cel mai mic efort ar fi trebuit să funcţioneze de la 8:30. Fiind luni - zi lucrătoare, nu ne aşteptam să găsim prea mulţi oameni la rând. Ne bazam chiar pe asta pentru că trebuia să facem un traseu de 4-5 ore şi să ne întoarcem la timp pentru a prinde ultima cursă înapoi spre Buşteni, cea de la 16:30.

Pe la 11 şi ceva, când am ajuns la faţa locului, am găsit o mulţime măricică aşteptând şi uşa clădirii telecabinei închisă. Se pare că aveau program de cărat... BCA şi nu oameni. Descurajaţi dar nu şi resemnaţi (încă), ne-am aşezat la coadă. În timp ce stăteam acolo cu ochii lipiţi de uşa închisă, sectorul privat, reprezentat de nişte tipi buni de gură şi posesori de 4*4, încerca să ne convingă să abandonăm mersul la înălţime pentru rapiditate şi confort. Oferta era, ce-i drept, tentantă. Contra unei sume puţin mai mari (80 de lei faţă de 68 de lei cât costă o călătorie dus întors cu telecabina) se angajau să ne ducă la Peştera, Babele şi Sfinx în 4-5 ore cu opriri după plac pentru explorat şi făcut poze. Din când în când, ca nişte veritabili oameni de marketing, se opreau din reclamă şi se adunau într-un colţ şuşotind între ei suficient de tare încât să fie auziţi de publicul ţintă. Alegerea de a călători cu străvechiul mijloc de transport părea din ce în ce mai puţin sigură cu fiecare nouă rundă de bârfă. La un moment dat, au apărut şi doi pensionari englezi, păsări exotice printre noi, români obişnuiţi aflaţi în vacanţă. S-au învârtit vreo 5 minute pe-acolo, vorbind tare şi încercând să-şi dea seama unde ar trebui să se aşeze la rând. Pe ei, cred, turişti autentici veniţi să vadă cât mai multe, telecabina i-a pierdut primii.

Călătoriile au fost reluate în jurul orei 12. Pe la 12 jumate eram deja sus, la Babele, şi organizam prima pauză de odihnă lângă marcajul cu linie galbenă ce semnaliza începutul traseului spre Omu. Ne-am mişcat ceva mai repede după ce ne-am dat seama că suntem în întârziere. Un pic prea repede pentru mine, aş spune. Lipsa de mişcare şi alte obiceiuri nesănătoase şi-au spus cuvântul. Am fost pe punctul de a mă aşeza în fund şi de a renunţa de câteva ori. Din fericire, nu am fost lăsată aşa că am reuşit să ajung, târâş-grăpiş, până în vârf. 

La întoarcere ne-am doborât recordul cu vreo 20 de minute: am ajuns într-o oră jumătate deşi pe marcajul de la Babele scria că traseul dura între 2 jumătate şi 3 ore. Acum, privind mai obiectiv lucrurile aş putea spune că, dacă nu mergi foarte repede, drumul este chiar plăcut. Panta în mare parte lină, golul alpin care îţi dă senzaţia că eşti pe acoperişul lumii, ceaţa rapidă ce ascunde un loc pentru a ţi-l arunca în faţă în toată splendoarea lui 5 minute mai târziu, toate sporesc "corola de minuni" a lumii... Mai mult chiar, noi am prins o zi frumoasă, cu soare, numai bună de plimbare şi, fiind septembrie, am avut surpriza să vedem,  căţărate pe cele mai imposibile coaste, vreo 2,3 turme de oi aflate în plină transhumanţă.

Căbănuţa de la Omu am găsit-o înconjurată de ceţuri. În vârful unei stânci aproape rotunde, un bolovan scăpat de uriaşi, steagul marca simbolic cel mai înalt loc din Bucegi. Câţiva drumeţi îşi împărţeau mâncarea şi apa cu cei doi dulăi ciobăneşti ai cabanei. Am băut un ceai, am mâncat un fursec şi am sărbătorit încă o dată o zi de naştere. Apoi am fugit înapoi spre Babele...










Un articol din categoria "oldies but goldies". Printre atâtea lucruri incredibil de triste sau îngrijorătoare care se întâmplă zilele astea în România, haideți să ne relaxăm un pic cu ceva amintiri din "copilărie":


Un început de zi obișnuită. Fac ochi. E mult spus, pentru că sunt încă la faza de bâjbâit cu mâinile pe sub pat după ceasul deșteptător. Pe care, nimic neobișnuit, nu l-am auzit nici azi... În sfârșit îl găsesc. Ah! E deja 10?!?ZECE?!?

Buff!!! De data asta reușesc să cad din pat în toată splendoarea și măreția mea. La dracu... iar am întârziat la serviciu. Nu știu ce să fac mai întâi. Să sun? Să mă îmbrac și să mă teleportez până acolo (de preferință direct în birou, departe de ochii critici ai șefului) ?!? Mă hotărăsc pentru a doua variantă așa că sar în picioare  și încep să sprintez prin casă. Din nefericire, primele 10 minute sunt total ineficiente pentru că nici nu mă ridic bine și reușesc să intru cu nasul în peretele din fața mea, nimerind fix pe lângă ușa care-mi era, de fapt, ținta. Celelalte 9 minute mi le petrec înjurând printre dinți de durere, respectiv evaluând stricăciunile produse moacei mele de coliziunea frontală mai sus menționată. În sfârșit! După o jumătate de oră reușesc să plec și eu.

Mă gândesc.... Oare asta să fie ZIUA?!? Voi reuși să fiu concediată pentru prima oară în tânăra mea viață?!?

Urmează monotonia obișnuită... trecutul străzii pe roșu, porția de înjurături primite de cu dimineața de la maniacii ăștia de șoferi bucureșteni, metroul care vine după cinșpe minute... Într-un final apoteotic reușesc să ajung și eu la firmă. Am un maare gol în stomac. Programul a început deja de două ore. "Uite ăsta e un moment în care mi-aș dori să fiu Omul Invizibil" mă gândesc... Îmi iau cea mai spășită mutră posibilă și intru... Toată lumea e lipită cu nasul de calculator, nimeni nu mă bagă în seamă. Ufff.Ce ușurare! Am scăpat și de data asta... Reușesc să ajung în siguranță la locul meu și, ca de fiecare dată, îmi promit solemn că "De mâine NU MAI FAC"

08 iulie 2006 
Facebook-ul și binecuvântările lui... 

Pe Neagu Djuvara l-am descoperit prin vara anului 2010 în...magazinul Inmedio din Pipera. Citisem despre el pe net și în "Dilema Veche" dar, nu știu cum, tocmai eu - cititoarea, nu mă hotărâsem până atunci să văd cu ochii mei o monstră de scriitură. Probabil numărul mare de cărți neatinse din casă mă făcuse să îmi autoimpun o perioadă  de abstinență. În perioada aceea, Inmedio pusese în vânzare "O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri". Într-o zi călduroasă de vară când simțeam că mă îndepărtez prea mult de ale mele, am renunțat la "post" - m-am oprit să culeg cartea de pe raft și să o răsfoiesc. A fost dragoste de la primele rânduri. Oricum îmi place istoria iar istoria povestită cu farmec și aplomb de "moș Neagu" (după cum singur se alintă) m-a fascinat.  Am terminat cartea în mai puțin de o săptămână și am început apoi să colind librăriile după altele. Au urmat lunile Djuvara - august, septembrie și octombrie în care am mâncat pe pâine vreo alte 3 cărți scrise de dânsul: "Amintiri din pribegie""Între Orient și Occident""Civilizații și tipare istorice" și am căpătat o nouă obsesie - să-l văd și să-l aud vorbind în realitate. 

Dorința mea s-a împlinit ieri datorită Facebook-ului care m-a anunțat prin intermediul unei subscripții că moș Neagu va discuta despre "Între Orient și Occident" - lansată în ediție de lux de către Humanitas cu ocazia aniversării de 97 de ani a autorului - în librăria Humanitas Cișmigiu. 


Deși am ajuns mai devreme, am găsit librăria plină de oameni. Reporterii DIGI24 așteptau cuminți afară pentru a prinde un prim plan. Invitatul a sosit însoțit de Gabriel Liiceanu care urma să vorbească în deschidere. A urmat intrarea - tăcerea încordată a unei mulțimi de oameni care îl sorbeau din priviri pe bătrânelul firav, oprit nedumerit în pragul ușii. Nici el, nici noi nu știam ce să facem. Cineva a început să aplaude. Cu toții l-am urmat, bucuroși că ne scosese din încurcătură. Domnul Djuvara a zâmbit, un pic stânjenit, și s-a îndreptat spre masa autorului. 

În deschidere a vorbit, după cum vă spuneam, domnul Liiceanu care a găsit ocazia potrivită pentru a arăta că, deși trecerea noastră de la obiceiurile orientale la cele occidentale s-a făcut în nici 100 de ani, am rămas cu două mari tare. Una dintre ele a fost ilustrată printr-o anecdotă: un domn fanariot își cheamă vistiernicul pentru a-l certa: primise plângeri că fură. Boierul ascultă în tăcere mustrarea și, când ajunge acasă, îi scrie o scrisoare scurtă, în neogreacă, domnitorului. Traducerea ar suna cam așa : "Eu fur, Tu furi, El fură, Noi furăm, Voi furați, Ei fură". Recunoscându-se în una din declinările acestui verb, domnitorul decide să nu-și pedepsească slujbașul. A doua tară ar fi un oarecare fatalism și lașitate în fața relelor vieții. Dacă alte popoare au reușit să-și educe conducătorii pe calea democrației la noi, teama de eventuale pedepse precum și vechea zicală "N-ai ce face..." ca principiu de viață, ne fac să ignorăm nepermis de mult matrapazlâcurile aleșilor noștri. Asta se datorează faptului că, după cum zicea el, masa critică de reacție nu s-a format încă. Deși mă simt prea optimistă afirmând asta, eu sper că evenimentele ultimelor zile și ale celor care urmează îi vor infirma părerea. 

Domnul Djuvara s-a dovedit, după cum zicea Liiceanu, "un monument". În primul rând viteza de reacție și ironia... În deschiderea evenimentului 2 actori au citit pasaje din carte. La sfârșitul primei lecturi, moș Neagu întreabă "Dar cine a scris asta? Că eu doar am citat...""Păi... prințul de "Linie"..""Nu înțeleg. Cine ai zis că a scris?...""Prințul de "Linie".."".Aaaa..prințul de "Lin" vrei să zici" (prințul de Ligne).  Actorul, deja roșu de emoție, s-a așezat la locul lui cu o privire de școlar prins cu lecția neînvățată. 

Apoi, în timpul prelegerii de vreo 20 de minute, a insistat să stea în picioare... și totuși omul are doar... 97 de ani. Gestul, pe care cel de-al doilea actor - mai tânăr de vreo 3 ori ca moș Neagu - nu a catadicsit să îl facă, mi s-a părut o minunată dovadă de respect faţă de noi, ascultătorii, înghesuiți în librărie. Astfel, îl puteam nu numai auzi ci și vedea... A vorbit despre faptul că "Între Orient și Occident" e singura carte pe care a scris-o din proprie iniţiativă și că pe la începutul anilor 90, când a publicat-o prima oară, editura l-a sfătuit să taie o cincime din ea. Liiceanu s-a apărat spunând că atunci nu era cunoscut, cartea ar fi costat mai mult și ei ar fi riscat să rămână cu ea pe rafturi. "Acum puteți să mai puneți încă o cincime, dacă vreți...""Trebuia să mă fi ghicit de acum 20 de ani!" îl înțeapă Djuvara amical. 

În continuare, ne-a povestit că deși cartea a fost scrisă mai ales pentru străini, ea ne este utilă și nouă - românilor de acum - pentru a ne înțelege istoria recentă. După o scurtă paranteză explicativă - "O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri" nu este agreată de profesorii de istorie pentru că urmărește o linie mai realistă a faptelor - urmează momentul autografelor. Un pic presată de companie și, în același timp, nu foarte sigură că îmi doresc autograful și ocazia de a-l obosi mai mult pe venerabilul istoric, decid să plec. 

Astăzi îmi pare rău că am ascultat de acest prim instict pentru că, din câte am văzut în poze, moș Neagu a fost prietenos cu toți fanii. Oamenii care au rămas nu par să fi trăit senzația că deranjează sau plictisesc un scriitor celebru. 
Cu 10 ani în urmă, în toamna lui 2003, participam, alături de oamenii din organizația studențească din care făceam parte, la organizarea unui protest pentru îmbunătățirea vieții studenților. Revendicările noastre erau ușor de înțeles pentru oricine: renovarea căminelor, mărirea burselor, reduceri mai mari pe mijloacele de transport. Treaba mea era să conving cât mai mulți studenți să iasă în stradă așa că băteam căminele Bucureștiului, zi lumină, și le povesteam celor care erau acasă cine sunt, cu ce mă ocup și ce se așteaptă de la ei: să vină în locul X, la ora Y și să militeze pentru drepturile lor. Oamenii mă ascultau cu mult interes, îmi dădeau dreptate ba chiar mă inițiau în problemele de care se loveau zi de zi: tavanul plin de igrasie care se scurgea în patul de sus sau toaleta comună unde, din cauza lipsei geamurilor, iarna puteai să te dai cu sania pe nămeții proaspăt formați. Bucuroasă că ne înțelegem atât de bine, le aruncam întrebarea firească: "Ne vedem acolo,da?"..."Ăăă...păi când ziceai că se iese în stradă?"..."Joi și vineri."..."Și nu se fac cursuri atunci?"... "Nu, nu se fac. Profesorii ne susțin revendicările."... "Ah...În regulă. Măi, nu cred că vin. Mai degrabă m-aș duce în vizită până acasă dacă tot avem liber dar...vă susțin din tot sufletul. Sper să reușiți!". Previzibil de altfel, protestul nostru nu a adunat prea mulți participanți. Drept urmare, revendicările soluționate au fost minore. Oamenii au continuat să doarmă înmuiați în var și să facă sporturi extreme, în bude, iarna, așteptând ca într-o zi cineva să se îndure și de problemele lor.

Amintindu-mi pățaniile mele de atunci și protestele semi-eșuate din iarna lui 2012, nu am dat prea mare importanță manifestațiilor pentru respingerea proiectului Roșia Montana. Primele gânduri au fost, recunosc, tipic românești "De ce m-aș agita? Oricum nu voi reuși să schimb nimic..." Din spirit de solidaritate cu fata care eram acum 10 ani, am decis să mă informez în privința proiectului și să dau o o fugă până în Piața Universității. Să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Am găsit acolo familii tinere cu copii mici, bătrâni care agitau vajnic câte un  steag mai mare ca ei, elevi și studenți, artiști dar și oameni pentru care scandatul în piață reprezenta o activitate after-work. Lumea era civilizată, oamenii își strângeau mucurile și peturile după "show", se vorbea cu "Mă scuzați, vreau și eu să trec...". Cel puțin la început, mulți păreau timorați de ideea de a face gălăgie. ( Între timp, un ilustru necunoscut/ă a dat lumii o mare invenție care a revoluționat muzica de protest: petul la juma de litru umplut cu pietricele sau monezi de 10 bani) 

Prima impresie fiind pozitivă am dat pieței o șansă. Am încercat să schimb ceva prin a mă schimba, în primul rând, pe mine. Am citit, m-am informat și am constatat că nu sunt de acord cu legea așa că am mers acolo, am făcut act de prezență și mi-am susținut părerea cum am putut. După-amiaza și seara zilei de 8 septembrie am petrecut-o în mijlocul unui incredibil râu uman care a cutreierat orașul de la Universitate la Guvern, apoi la Obor și, pe Moșilor, din nou spre centru.  S-a scandat "România, TREZEȘTE-TE!", "Uniți, salvăm Roșia Montana" sau "Dacă vă pasă, ieșiți din casă" - îndemn care se pare că a funcționat destul de bine. Entuziasmul era molipsitor - mulți trecători au coalizat cu noi fie claxonând în ritmul bătăii marșului, fie agitând steaguri tricolore pe fereastră sau bătând din palme în timpul unei manifestații spontane în metrou.  Am văzut oameni de toate vârstele și din toate stările sociale uniți între ei de ideea că "așa nu se mai poate" și de credința că participă la ceva măreț. Mai presus de atât am văzut oameni senini, civilizați și hotărâți să-și facă cunoscute și apreciate părerile. Acești oameni au învățat că nimic nu-ți pică din cer pe gratis și că, dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să lupți pentru convingerile tale. Iar acesta este primul mare câștig în această luptă inegală. 

Câteva imagini cu ei, mai jos: 









1. Informează-te și fă-ți o părere clară. Documentație găsești din plin pe net: http://www.riseproject.ro/http://en.wikipedia.org/wiki/Gold_cyanidationhttp://blog.activewatch.ro/rubrica-cetateanului-necenzurat/romania-in-genunchi-acum-ori-niciodata/, etc... În lumea pragmatică de azi, e bine să știi să îți argumentezi părerile.

2.     Fă-ți cunoscută opinia. În calitate de cetățean al României ai nu numai obligații (a se vedea impozitele) ci și, ia ghici, drepturi.

3.     Nu te teme, nu e ridicol să ieși în stradă. 1000 și ceva de oameni au murit în '89 și '90 pentru ca tu să poți face asta și, în plus, legea nu va fi respinsă prin simplul tău sprijin sufletesc.

4.     Dacă nu ai timp/ energie să participi la manifestările de la Universitate poți să contribui prin:
-  a trimite o scrisoare parlamentarului care te reprezintă;
-  a semna o petiție;
-  a propaga informațiile în rândul familiei / cunoscuților;

5.   Dacă decizi că pierzi timpul făcând lucrurile enumerate la punctele 2,3 și 4 fiindcă consideri că nu vei schimba nimic, fă un efort de imaginație și închipuiește-ți că Roșia Montană e baia ta, inundată în mod repetat de vecinul de sus, sau mașina pe cei de la 5 aruncă cu regularitate roșii stricate. Ai mai fi la fel de pasiv?