Un cântec pentru cei pierduți

Ascultați cu atenție oamenii care vă povestesc viața pentru că, neauzită de nimeni, povestea va fi ștearsă din Cartea Lumii când omul va (re)deveni Pământ. 

Dacă poveștile vor fi uitate, îl vom privi cu îngăduința acordată oricărui nebun pe bătrânul care, pe timp de vară, își rade la piele câinii, lăsându-le doar un smoc în vârful cozii și blana groasă de pe gât pentru bucuria de a-i striga prin curte  - ia-uite leu' paraleu - fără să știe că, atunci când se uită în oglindă, bătrânul vede un băiat care tremura de frică pe câmpiile înghețate ale celui de-al Doilea Război și își dorea ca pușca grea, pe care o căra pe umăr, să nu omoare pe nimeni. 

Dacă poveștile vor fi uitate, mai puține fete desculțe vor crede că pot să-l cucerească pe tânărul inginer care le privește insistent din colțul unui restaurant sau să cânte în sălile Conservatorului, unde neam de neamul lor sau opincă din opinca lor, după cum ziceau gurile rele, nu puseseră vreodată piciorul. Fără amintirea venită din trecut, ar rămâne doar morala -și femeia aia... e, știm noi cum sunt ele - nu viața care a curs într-o casă cu biblioteci vechi, din lemn de nuc, printre vacanțe în care Europa și nu numai le-a trecut în goană pe lângă geamurile Fordului lor roșu și bătrânețea senină, atât cât a putut fi.

Dacă poveștile vor fi uitate, sora se va certa cu soră și mama cu fiică pentru pământ, dreptate sau din mândrie, fără să își aducă aminte că ne întoarcem goi și fără gânduri Acasă, la fel cum am venit, însetați de viață, odinioară.  

0 comments:

Trimiteți un comentariu