Ziua 2
Să te miști cu încetinitorul, încă nedumerită că ești în vacanță și, spre deosebire de alte dăți când intrai imediat în holiday mood, să te stresezi gândindu-te la ceea ce ai lăsat în urmă și, mai ales, la ceea ce te așteaptă în continuare, fiindcă ești într-unul din momentele ălea din viață în care îți dorești cu disperare ca măcar ceva ce ține de tine să meargă bine și, futu-i, iacă nu iese nici de data asta. Să pierzi așa două ore, învârtindu-te prin casă, până să îți dai seama că ești, totuși, într-un studio de 15 metri pătrați și că orașul îți oferă mult mai mult spațiu pentru a-ți anestezia gândurile, mergând.
Să îți aduci aminte (cu oroare!) că anul acesta e primul din mulți la rând când ai uitat cu desăvârșire cum era vremea în ziua în care ar fi trebuit să fie baba ta și să decizi așa, de amuzament, să o transferi astăzi că doar na, nu contează că îs doar 9 babe și suntem în 11 martie, importantă e intenția și superstițiile de familie trebuie duse înainte cu orice preț.
Să o pornești agale spre Trocadero, cu ochii mici din cauza luminii, înjurându-te în gând că ai lăsat ochelarii de soare în geamantan, dar consolându-te cu ideea că soarele în Paris, în martie, e mai rar ca Făt-Frumos călare pe-un cal alb, oprit în fața portiței Ilenei. Să îți iei o cafea și o clătită și să te așezi pe băncuța ta preferată, a treia pe stânga cum cobori dinspre palatul Chaillot - muzeul de arhitectură, ca să te uiți la Turnul Eiffel și la oamenii care se pozează cu el. Să stai acolo mai mult de o oră, ca o broască la soare, iar apoi să te întorci agale spre metrou pentru a merge în Marais. 
Să ajungi la destinație tot pe soare și căldură, să te plimbi leneș pe Saint Didier, gustând tihna după-amiezei de vineri și să te oprești într-o terasă pentru un croque madame și o cană mare cu cafea, cu gândul supărător, ce rulează în background, că în astfel de cafenele cu geamuri de sticlă care opresc trecătorii să îți respire în farfurie, s-a tras cu mitraliera cu câteva luni în urmă, într-o seară la fel de tihnită de vineri. Să colinzi la întâmplare străzile, admirând clădirile hausmanniene, ușile de lemn cu mânere de fier și vopseaua cojită, aleile înguste care duc spre curți interioare (misterioase, întotdeauna mi sau părut misterioase și cred că boala asta mi se trage de pe vremea când mergeam des în Ardeal și simțeam nevoia bolnavă de a trage cu ochiul prin curțile împrejmuite cu ziduri de cărămidă ale gospodarilor de-acolo). Să ajungi la Pompidou, să găsești din întâmplare un magazin pe care l-ai căutat ani la rândul și să îți iei un rucsac (nu, nu, rucsacul!), să treci pe lângă atelierul lui Brâncuși, să te bucuri de oamenii care stau pe jos în fața centrului expozițional sorindu-se, cântând sau pictând, să ajungi în piața Stravinsky unde cafenelele (iarăși!) gem de lume și câțiva puști joacă fotbal în fața unei biserici cu aer gotic. 
Să o iei pe jos până la Saint Michel și să mănânci mâncare japoneză undeva, pe lângă Pantheon, un soi de culme a multiculturalismului pe ducă. 
Să caști gura în vitrine și să mergi agale fiindcă în orașul ăsta te-ai plimbat în lung și-n lat, zile la rând, fără niciun alt scop decât cel de a-l cunoaște mai bine...
0 comments:
Trimiteți un comentariu