Palatul regal din Sevilla, gustul unei coride și seara de flamenco

2 octombrie 2011

Seara trecută nu am mai ieșit din casă. Până la urmă oboseala și-a spus cuvântul și am adormit cu ochii deschiși. De fapt, nu a fost atât de rău. Azi ne-am trezit mult mai odihniți și cu poftă de viață. Și, da, aș putea să spun că am reușit un tur de forță al orașului. Mai ales pe jos, dar asta e altă poveste. 

Ziua a început destul de târziu. Obișnuiți cu Londra, care era cu două ore în urma României, ne-am trezit cu greu pe la un zece și ceva. După micul dejun, am profitat de faptul că La Maestranza, arena luptelor cu tauri, era aproape și ne-am oprit să o vizităm. Se pare că construcția e destul de veche - cele 13 000 de locuri reprezintă doar jumătate din cât ar putea să găzduiască o arenă normală. Prețul biletului de vizită (6,5 euro în 2011) includea și un tur ghidat. Astfel am aflat mai multe despre coridă și originile obiceiului. Se pare că, la început, nobilii foloseau corida ca pe o metodă de a selecționa caii pentru a crea o rasă inteligentă, capabilă să îi ajute în războaie. Nobilii - picadores ațâțau taurii cu o lance, călare, testând astfel inteligența și curajul calului, iar servitorilor - matadorii le revenea sarcina omorârii animalelor. Treptat, casta războinică și-a pierdut interesul pentru acest sport. Probabil nu mai erau atât de interesați de războaie sau ajunseseră deja să creeze caii andaluzi. Cert e că picadores (nobilii) au ajuns să aibă un rol secundar în show iar matadorii au câștigat importanță și faimă. Cu toate acestea, nobilii sunt încă proprietarii arenelor de coridă. 

Muzeul are patru camere în care este prezentată, pe scurt, istoria obiceiului. Sunt păstrate imagini și obiecte ale matadorilor celebri și capetele taurilor greu de ucis, ba chiar și capul unei vaci, Islera, care a născut numai tauri de rasă. Ghidul ne-a spus și două povestioare interesante: cea a matadorului care pierzându-și ochiul în timpul luptei, l-a smuls, și a fermierului care aflând că un bun prieten matador a fost ucis de un taur, a decis să întrerupă linia genetică și să omoare vaca care l-a fătat. Se pare că taurii, la fel ca oamenii, pot fi stângaci, dreptaci sau ambidextri (rasă pură) și că inteligența  și abilitatea se moștenește de la mamă iar forța fizică de la tată. Na, ca să vezi. Măcar în lumea animalelor se spune lucrurilor pe nume. Cred că ar fi fost interesant să putem urmări o coridă deși, personal, nu sunt de acord cu această metodă de a omorî animale. Te consolează oarecum ideea că și oamenii pot fi vătămați.

Următoarea oprire - Real Alcazar, palatul regal construit pe ruinele fostei case a guvernatorului arab, are o parte veche, cu decorații în stil mudejar și o parte nouă, care nu se vizitează în întregime, pentru că este reședința particulară a regelui când vine în Sevilla. Vechile clădiri maure sunt o încântare pentru ochi. Dantelăriile de piatră ale zidurilor, grădinile ascunse în mijlocul cărora se află bazine cu apă, camerele luminoase cu tavane de lemn și ziduri migălit lucrate te fac să îți dorești să trăiești acolo. Se zice că maurii încercau să recreeze în locuințele lor imaginea unei peșteri ideale, în mijlocul căreia se găsește, din abundență, apa, a cărei culoare trebuie să se reflecte în albul imaculat al pereților. Nici grădinile exterioare nu trebuie ocolite. Un adaos mai târziu la structura originală maură, ele au fost contruite în stilul Renașterii.

Ultima oprire se cerea să fie un spectacol de flamenco. După ce am ratat la mustață un show la Museo de Baile de Flamenco, am ajuns în La Carboneria - recomandată cu o jumătate de gură de o angajată a muzeului. În opinia ei, mergea vizitat locul fiindcă nu plăteai intrare dar trupele erau, de obicei, formate din amatori. Când am ajuns acolo, am întâlnit-o din nou. Ne-a zis că avem noroc, cei din seara aia erau destul de buni. Într-adevăr, spectacolul a meritat. Cârciuma am găsit-o după destule peripeții fiindcă nu avea nume, reclamă, nimic. Înăuntru, câteva săli ale unei case vechi, mese lungi de lemn, cu bănci și o scenă, în fapt o estradă ridicată lângă un perete. Trupa, formată din trei oameni: o dansatoare, un cântăreț și omul cu chitara mi s-a părut foarte expresivă. Mi-am dat seama că flamenco este atât muzică cât și emoție, emoția de pe chipurile lor când cântau și dansau, alături de combinația tocuri - castaniete și chitară, emoție care, treptat, se transmitea și publicului. 

Am ajuns târziu la hotel, după o altă plimbare prin oraș. Ne-am luat la revedere de la recepționerul care fusese atât de drăguț cu noi (a doua zi plecam spre Malaga) și am mers la somn.





Islera, mama campionilor




































0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...