Astăzi am vizitat Pompei-ul. Prima urmare a acestei aventuri, oboseala, nu s-a lăsat așteptată. Am dormit neîntorși vreo 3 ore imediat ce ne-am întors și nu-mi mai aduc aminte de mult un somn de seară atât de profund. 

Ieri, când am ajuns la hotel, am fost destul de dezamăgită de cameră. În primul rând, fiindcă e de 4-5 persoane și, deși noi suntem doar 2, ne împiedicăm tot timpul de paturile în plus. Apoi, mobilierul e ponosit și un pic comunist. Astăzi, m-am mai obișnuit un pic cu situația. Cele 2 paturi în plus sunt bune pe post de fotolii sau locuri de aruncat hainele. Nici măcar nu trebuie să ne dăm osteneala de a fi ordonați și asta, cel puțin, e o mare binecuvântare din punctul meu de vedere. Micul dejun, deși simplu (pâine, unt, gem, cafea, cornuri) și prea dulce pentru gustul meu, nu e rău. Nici măcar cartierul nu s-a dovedit a fi marele bau-bau descris de ceilalți călători. 

Până acum, nu am avut vreo problemă cu dubioșii sau cu "fetițele".  Singura țeapă pe care ne-am "luat-o" a fost în gară. Căutam linia Circumvesuvianei, compania care are trenuri în direcția Herculane - Pompei. Am cerut ajutorul unui om pe la vreo 50 de ani, în uniformă, lucrător pe acolo. Italianul nu numai că ne-a îndrumat în direcția bună; ne-a luat efectiv pe sus să ne cumpărăm bilete și să coborâm pe peron. Odată ajunși acolo, ne-a comunicat că prețul bunăvoinței lui e de 2 euro pe om. Evident, și aici, mai mult ca oriunde, toate plățile se negociază. În cele din urmă, noi am scăpat mai ieftin dar și el a plecat mulțumit. 

Trenul spre Pompei are capătul de linie la Sorrento, o stațiune care pare foarte drăguță pe Wiki. Din păcate, vine destul de rar - din 40 în 40 de minute și arată, la fel ca Alibus-ul care merge dinspre aeroport spre oraș, vechi și uzat. Călătoria spre Pompei durează și ea vreo 40 de minute. Herculane este mai aproape - la jumătatea distanței. 

Trenul oprește în toate orășelele din zonă. Pe dreapta, vezi blocurile vopsite în culori vesele (galben, roz, vernil), cu balcoane din grilaje metalice care nu ascund nimic și, din când, în când marea cu cele 3 insule din golf. Pe stânga, în spatele altui șir de blocuri sau case, se înalță amenințarea constantă a Vezuviului. Peisajul e frumos deși majoritatea clădirilor, la fel ca trenul, par că și-au trăit perioada de glorie cu cel puțin 20 de ani în urmă iar marginile de drum ar avea nevoie de o curățare temeinică. 

Intrarea spre orașul vechi este la nici 3 minute de mers pe jos de gara din Pompei. Am cumpărat biletele de la fața locului (11 euro biletul) iar harta de la magazinul de suveniruri. Intrarea se numește Porta Marina. După cum sugerează și numele, aici a fost odată un port. Erupția Vezuviului a mutat linia țărmului cu câteva sute de metri mai încolo. Zidurile clădirilor supraviețuiesc aproape intacte. Cenușa care a căzut peste oraș atunci a distrus sub greutatea ei mai ales structurile orizontale, cum ar fi acoperișurile. 

Destul de aproape de intrare dăm de locul cel mai important din oraș: piața centrală (forumul). În jurul acestui spațiu erau construite marile temple, primăria (curia), tribunalul (basilica) și celelalte clădiri importante pentru administrație.

Pe partea stângă a pieței vedem un soi de depozit pe care grupurile de turiști intrate odată cu noi îl fotografiază cu entuziasm. Ne apropiem și, pe lângă amfore, care, statui și vetre, vedem câteva sculpturi în ghips chircite în poziții nefirești. Sunt mulajele trupurilor celor care au fost, odată, locuitorii Pompeiului... 

Mai încolo, termele mă fac să mă gândesc că romanii au fost primii care au inventat noțiunea de spa sau, poate, de sală de gimnastică de fițe. Și, da, aveau ceva fițe anticii ăștia: în prima cameră era vestiarul, în a doua piscina cu apă rece. Puteau apoi să facă exerciții sau un masaj și, la sfârșit, îi aștepta sauna și jacuzzi-ul. În fotografia de mai jos puteți vedea vestiarul. Statuile delimitau nișele clienților, cu alte cuvinte dulăpioarele de azi. 

Fix peste drum de terme facem cunoștință cu noțiunea de fast food în stil antic. Se pare că romanii din perioada aceea (79 DC) obișnuiau să mănânce la prânz în oraș așa că, peste tot, existau bodegi unde mâncarea era păstrată caldă și băuturile reci cu ajutorul unei tejghele cu orificii pentru vase, construite pe principiul termosurilor. 

Apropo de modernism... am văzut cișmele publice peste tot în străvechiul oraș. Ba mulți dintre ei aveau și apă curentă, trasă pe țevi până în curtea sau în casa proprie. 

Casele sunt construite, mai toate, folosind același tipar. După holul de la intrare venea atriumul, în mijlocul căruia un bazin pătrat avea atât rol decorativ dar și de colectare a apei de ploaie care cădea în el prin spărtura corespondentă din tavan. În jurul atriumului și al grădinii interioare, în care acesta se deschidea, erau construite camere. Majoritatea păreau micuțe - probabil locuitorii își petreceau majoritatea zilei în spațiile comune. În schimb, pereții erau pictați cu grijă. Câteva dintre aceste picturi mai supraviețuiesc și astăzi. 

Fiecare casă avea, pe-atunci, un altar al zeilor - o căsuță miniaturală dedicată protectorilor și strămoșilor. Astăzi, vezi construcții asemănătoare (noi le-am numi troițe) la multe colțuri de stradă din Napoli. 

Una din  clădirile restaurate e un bordel - lupanar. Aflu cu surprindere că cea mai veche meserie din lume se practica, atunci, pe paturi de piatră. Cele 6 camere mititele dau într-un hol mai vast ai cărui pereți erau acoperiți cu fresce care jucau, probabil, atât rol de meniu cât și de stimulent sexual. 

Primul teatru a apărut în oraș cu vreo 400 de ani înaintea lui Hristos când grecii s-au stabilit în oraș. Gladiatorii și cazarmele lor, probabil, un pic mai târziu. Absolut din  întâmplare găsim și templul lui Isis, zeița egipteană. La fel ca noi, oamenii așa zis moderni, romanii aveau vederi largi în privința religiei. Mondiale, am putea spune dacă ne raportăm la dimensiunile lumii cunoscute la vremea aceea.

Plecăm ultimii din complex. E noapte deja, străzile sunt întunecate și din orașul fantomă lipsește lumina. 2 câini maidanezi (da, au și italienii) ne-au adoptat. După ei ne ghidăm acum în drumul nostru spre ieșire. O ultimă fotografie: forul cu ruinele templului lui Jupiter și Vezuviul care se zărește printre coloanele distruse. Și uite cum noi, oamenii, insistăm în greșeli. Astăzi, în zonă, locuiesc peste 3 milioane de oameni. Vulcanul este încă activ iar camera de magmă de dedesubt e cât jumătate din New York. Oare Napoli va fi următorul Pompei?

Te plictisești? Mă plictisesc!!! Ne plictisim...

Știi ce trebuie să faci, nu? Mai ales azi, în noaptea de Sf. Andrei...Te duci în camera din spatele casei, acolo unde’s oglinzile ălea două puse față-n față. Asta trebuie să se întâmple fix la miezul nopții. 

Deci, după cum îți spuneam... te duci acolo, acoperi bine ferestrele, aprinzi 2 lumânări și le pui una-n fața unei oglinzi, una-n fața celeilalte. Apoi... dezbracă-te și stinge lumina. Așază-te între cele 2 oglinzi… Privește ce se reflectă în oglinda din spate prin cea din față. Poate îți vei vedea sortitul...

Hihihi... Asta mi se pare cea mai sinistră metodă de a prevede viitorul amoros pe care am auzit-o vreodată. N-aș putea să stau goală pușcă într-o cameră întunecată, urmărind reflexii tremurătoare ale luminilor slabe de lumânare care se joacă în apele unei oglinzi nici dacă viitorul meu, obișnuit, ar fi schimbat pe cea mai mișto viață de om trăită vreodată... Dar oricum, nu despre asta e vorba. A fost (și este încă) Sfântul Andrei, cel care trezește vârcolacii și strigoii și îi pune să umble, patronul lupilor și al tuturor vietăților malefice din lumea asta. Inclusiv al meu. Mie-mi place tocma pentru că e așa de negru...

30 Noiembrie 2007

 Balconul camerei în care stăm dă într-o stradă destul de înverzită. Peste drum de noi, văd o clădire frumoasă dar cam dărăpănată. Partea dreaptă pare nelocuită de o bună bucată de vreme. În seara asta a plouat mult în Napoli, o ploaie ciudată pentru mine - cu tunete și fulgere dar şi vânt, aproape la fel de rece ca cel care bate acasă. 

Am ajuns aici acum câteva ore și, în lungul nostru drum de la aeroport spre hotel, am văzut pe străzi nenumărate umbrele rupte, victime și ele ale vântului de care povesteam mai devreme. De fapt, aeroportul este destul de aproape de oraș. Am găsit stația de Alibus repede și am făcut vreo 15-20 de minute cu autobuzul până la gară. Mai mult ne-a luat să rătăcim prin împrejurimi până să găsim hotelul.

Umbrela femeii care face trotuarul la capătul străduței noastre încă mai rezistă. E albastră, cu mânerul lung și gros. Pare folositoare atât în cazul unei furtuni cât și al unei lupte corp la corp. Femeia e îmbrăcată într-un cojoc lung de piele întoarsă, maro cu guler alb. Botinele cu toc stiletto sunt și ele albe. Se plimbă de cel puțin 10 minute pe lângă aceeași trecere de pietoni cu mici variații, mai scurte de 10 m, în dreapta sau în stânga. Este prima dintre fetele pe care le-am văzut în seara asta "pusă pe treabă". Celelalte, fie se adăposteau de ploaie într-un colț ferit și butonau telefonul, fie preferau să stea la o șuetă. Se pare că zona Gării Centrale din Napoli (Stazione Centrale) este bordelul în aer liber al orașului.

Un gând amuzant îmi trece prin minte în timp ce mă uit la patul dezmembrat, aruncat lângă tomberoanele din fața hotelului în care stăm. Poate gunoaiele Bucureștiului îmi sunt mai dragi fiindcă sunt ale noastre sau, cine ştie, Bucureștiul nu este, totuși, un oraș atât de jegos. Totul depinde, cred, de sistemul de referință.

Ăsta a fost unul din motivele pentru care am decis să ajungem aici. Pe de altă parte, Nantes, port aflat pe râul Loara, este aproape de oceanul Atlantic, în apele căruia voiam să ne înmuiem măcar picioarele. 

După mica escapadă în Angers, am luat un tren regional şi, în mai puţin de o oră, soseam în oraş. Hotelul, ales la întâmplare de pe booking.com, s-a dovedit drăguţ şi curat. Camera era mare şi dădea spre o biserică frumoasă, în stil neo-gotic. În fiecare dimineaţă, ne-am mâncat micul dejun la fereastră, în dăngănit de clopote (nimic neplăcut sau prea strident) şi, fiind sfârşit de săptămână, am tras cu ochiul la oamenii (francezii ăia tipici pe care îi găseşti mai greu în Paris) veniţi la slujbă.

Într-un oraş mare, pe care nu îl cunoşti, te orientezi mai greu la început. Având aproape 300 de mii de locuitori, Nantes este întins fără a fi totuşi la fel de greu de străbătut ca o capitală europeană. Cu o hartă în mână şi un pic de ajutor de la recepţie, am descoperit că puteam ajunge uşor pe jos sau cu tramvaiul oriunde ne doream.

Ţin minte că, sosind seara, am rătăcit mai întâi prin  centru în căutarea unui loc în care să mâncăm. După ce am trecut pe lângă nenumărate clătitării (ok, am înţeles, francezilor le plac clătitele dar nici chiar aşa...) şi câteva restaurante mai fiţoase (nepotrivite pentru buzunarele noastre deja anemiate), am zărit o bodeguţă cozy şi nepretenţioasă al cărei nume ne-a atras ca un magnet: "Amour de pomme de terre". Meniul ne-a convins că proprietarii îndrăgeau într-adevăr, nemaipomenit de mult, cartofii. Nu exista fel de mâncare care să nu conţină preţioasa legumă în formă fiartă, coaptă sau prăjită dar cum tot ce am încercat a fost delicios, ne-am întors aici şi în a doua seara petrecută în Nantes.

 

Din păcate, vremea nu a ţinut cu noi nici de data asta. Am prins zile friguroase şi ploioase aşa că, probabil, locurile vizitate nu ni s-au arătat la adevăratul lor potenţial. Am avut senzaţia asta mai ales când am ajuns pe insula Versailles. Eram tare curioasă să o văd pentru că citisem că e amenajată ca o grădină japoneză. Da, probabil seamănă destul de mult  cu o grădină japoneză... construită cam din topor (cu mult beton şi finisaje metalice) şi lăsată în paragină.

Mai târziu însă, am descoperit un loc de basm, unde imaginaţia şi tehnica îşi dădeau mâna pentru a crea poveşti frumoase, bune pentru toate vârstele. Maşinăriile Insulei aveau, în aprilie, un elefant de lemn mecanizat care putea plimba 49 de persoane, un carusel maritim şi diverse animalo-maşini construite pentru a popula cel mai îndrăzneţ proiect al parcului - un copac al egretelor, de fapt o structură metalică de vreo 45 de metri înălţime, construită pe principiul grădinilor suspendate şi care va putea fi survolată, de vizitatori, cu ajutorul a 2 egrete uriaşe. Pentru a strânge fondurile necesare construcţiei, compania organizează vizite ghidate în care se explică principiile după care funcţionează maşinăriile şi, uneori, se fac chiar probe pe viu.

Destul de aproape de neobişnuitul şantier se află casa lui Jules Verne. De altfel, proiectul de care povesteam mai devreme  îşi propune să promoveze oraşul în maniera scriitorului, printr-o îmbinare a ştinţei cu fantasticul. M-am bucurat să găsesc mulţi copii, aduşi de părinţi, în vizită la muzeu. Când eram puţin mai mare ca ei, romanele lui au fost printre deliciile copilăriei mele.

Una caldă, una rece. Ne-am străduit să găsim pasajul Pommeraye, un strămoş al mall-urilor actuale, construit în secolul XIX. De cumpărat nu se găsesc prea multe deşi, dacă te strădui suficient, nu ai cum să pleci cu mâna goală. Noi am intrat într-o mercerie (un loc simpatic, cu aer uşor provincial, unde doamnele oraşului îşi reîmprospătau rezervele strategice pentru maşinile de cusut) şi am fost atrase, aproape împotriva voinţei noastre, într-o ciocolaterie. Deși nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor, pasajul e un loc interesant cu o arhitectură mai chic decât a mall-urilor actuale - există statui, trepte de lemn și aici am avut mai puțin senzația de "producție în serie".

 La drum de seară, încercând să scăpăm de prea plinul de... "amour de pomme de terre", am ajuns pe insula Feydeau. Din vechime i-a mai rămas doar numele (în prezent este unită cu uscatul) şi câteva clădiri ridicate în secolul XVIII-lea de negustorii de sclavi. Acestea pot fi recunoscute uşor după figurile decorative care ornează pereţii şi balcoanele. Ele simbolizează marea, comerţul şi, mai ales, motivul negrului, foarte întâlnit în arhitectura vremii. 

Ultima aventură a şederii noastre în Nantes a fost suitul într-un roller coaster din parcul de distracţii aflat la 5 minute de hotel. Ultima senzație care mi-a rămas în minte - mirosul berilor deschise dintr-un bar de pe strada noastră. Obişnuită cu localurile din România, unde se fumează, uitasem că berea are miros.

Nantes-ul nu este pitoresc în felul unui târgușor ca Angers-ul. Clădirile sunt mai noi, străzile mai largi, vizitatorii mai mulți. Cu toate acestea, oferta de locuri de văzut este diversificată iar asta îl face demn de vizitat măcar pentru un week-end. 

"GOOL!!!" urlă în cor 90 la sută din bărbații aflați în restaurant. "Bravoo România... Forță!" strigă un tip, în stânga mea. Mă uit pe fereastră și văd alți doi masculi care s-au oprit din drumul lor și, cu nasul lipit de fereastră, savurează momentul. "A dat gol Motanul..." mă informează, entuziast, V.

Eu stau cu spatele la ecran în seara asta. La fel și celelalte femei aflate aici. Băieții au, în schimb, locurile bune, cu vedere la ecran. La masa din dreapta sunt 2 cupluri separate perfect. Ei sorb din ochi televizorul iar ele butonează plictisite telefoanele. Una din brunete pune bot dar nu-i folosește la nimic. Iubitului ei îi mai trebuie un sfert de oră și gândul încurajator al primului gol dat de națională ca să bage de seamă. Acum o ține de mână și o măsoară cu o privire de cățeluș îngrijorat. Domnița strâmbă din năsucul aristocratic. Mesajul e clar - trebuie să muncească mai mult ca să o împace. El o strânge mai tare de mână, își caută în traista cu recuzită aerul autoritar (e ditamai omul) și îi face semnul universal de "look into my eyes". Cu alte cuvinte - "Eu, draga mea, cânt pe gardul nostru. Sau măcar așa cred, când mă uit în oglindă..." După nici 5 minute se pregătesc să plece. Domnița bate nerăbdătoare din picior.

"Românii au un portar care nu a mai jucat fotbal de vreo 3-4 ani... Pisica i se zice..." Ăsta e tot V. care mă pune la curent cu ce se mai întâmplă pe teren. "Cum ziceai că e poreclit?" Dar deja nu mă mai aude. "Dă-o pe la colțul scurt, dă-o pe la colțul scurt am zis..."

Probabil, în curând, va trebui să învăț și eu să bat autoritar din picior.