...Ca să ajungă aici, călătorul merge pe jos sau, de preferat, cu unul din maxi-taxiurile care străbat vijelios străduțele înguste ce duc spre colina pe care e așezat ansamblul de clădiri. Nerăbdarea de a vizita este mărită de așteptarea, în plin soare, pe un portic de piatră și cărămidă, de unde orașul se vede de la înălțime.

După cum spuneam în articolul anterior, vizitarea Alhambrei trebuie planificată din timp. Eu am cumpărat biletele online, trebuia să intru, dacă nu mă-nșel, la 3 după-amiaza, așa că am încercat să ajung suficient de devreme încât să le pot printa la unul dintre aparatele din apropierea intrării. Sunt doar câteva sute de bilete care se vând la fața locului în fiecare zi și acestea se epuizează la primele ore ale dimineții, așa că cel mai indicat e să te asiguri că nimic nu te va împiedica să intri în fortăreață.

Alhambra, cea roșie în araba veche, are o istorie complicată care se întinde pe mai multe secole. Inițial doar o fortăreață cu rol de apărare, a devenit reședința ultimilor sultani mauri în perioada în care regatul lor a început să fie amenințat de Reconquista spaniolă. În 1492, Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon au capturat Granada, și, odată cu el, această ultimă redută a Orientalismului în Peninsula Iberică. Ei și-au mutat curtea aici iar Christofor Columb a primit încuviințarea monarhilor pentru expediția lui în America în fosta sală a tronului sultanului. Unele construcții au fost distruse sau modificate conform gusturilor noii civilizații, înclinată spre arhitectura Renașterii. Vreme de câteva sute de ani, după ce capitala a fost mutată în zone mai puțin problematice (numărul mare de musulmani și evrei din zonă au declanșat persecuții religioase masive, care au generat apoi în regimul de teroare cunoscut drept Inchiziție), Alhambra a devenit casă pentru bandiți și oameni fără adăpost. A fost redescoperită la sfârșitul secolului nouăsprezece, odată cu apariția călătorilor epocii romantice, care începuseră să fie interesați de trecutul păstrat în piatră al omenirii. Cel mai de succes în readucerea Alhambrei în atenția publicului, americanul Washington Irving, care a și trăit o perioadă în complex, este  evocat cu recunoștință în ghidurile audio puse la dispoziție de administrație.

V-ați putea întreba - ce e de văzut în Alhambra, după atâtea secole de istorie tumultioasă?

Păi, în primul rând, clădirile palatului vechi - renovate de pasionați de-a lungul timpului unde trebuie admirat principiul simplu de construcție: patrulaterul, având în centru o curte interioară, este unitatea de bază a clădirilor ceea ce a făcut ca extinderea construcțiilor pe parcursul diferiților ani și dinastii să fie o operațiune simplă, atâta timp cât se găsea colțul potrivit pentru o adauga o nouă bucată de puzzle. 

Principalele ornamente sunt inscripțiile în arabă, reinterpretate geometric și... apa. Maurii iubeau atât de mult apa încât au încercat să o facă parte integrantă a clădirilor în care locuiau: tavane imitând stalactitele, vopsite în albastru pentru a crea impresia unei lumi subacvatice, fântâni, băi și colțuri ascunse, aride la prima vedere, unde vezi mai apoi șușotind un izvor ascuns. 

Apoi, plimbarea prin grădini, deseori intercalată cu vizita unui alt patrulater de piatră oferă momente de respiro, aer curat și imagini pitorești cu Granada văzută de la înălțime.

În  al treilea rând, pentru cei care vor să se întoarcă în Europa după vizita prin această lume orientală, o vizită în palatul renașcentist al lui Carol I este, probabil, remediul cel mai potrivit. 

1. Pentru că mă grabesc atunci când nu e cazul și aștept prea mult când ar trebui să fug cât mă țin picioarele (spre scopul propus... bineînteles).

2. Pentru că sufăr de proasta părere că sunt suficient de deșteaptă încât să fac într-o zi cât alții-n 3 (prin practică mi s-a demonstrat că, de fapt, îmi trebuie 2 zile)

3. Pentru ca nu am atenție și concentrare distributivă.

4. Pentru că sunt mereu cu capul în nori și de multe ori, aici, pe Pământ, mă împiedic.

4 August 2006

E cald, prea cald afară și tot ceea ce pot face în timp ce zac, așteptând să vină seara și, odată cu ea, un pic de răcoare e să mă gândesc la locuri frumoase unde vara se simte un pic altfel decât printre betoanele Bucureștiului.

Acum câțiva ani, am vizitat Andaluzia. Unele dintre experiențele de atunci, le-am publicat și aici, dar furată de timp și de alte obligații nu am terminat povestea. Cât am fost acolo, m-am îndrăgostit de regiune, cu perisajele ei aride dar pitorești și cu încăpățânarea locuitorilor de a domestici locul prin clădiri, sisteme de irigații sau autostrăzi. 

Granada, una din ultimele opriri pe traseul vacanței este un exemplu foarte reușit în această privință. Primii inovatori aici au fost romanii, care au construit apeducte, temple, amfiteatre și drumuri. Apoi, maurii au preluat și au îmbunătățit această structură astfel încât orașul a crescut suficient de mult încât să devină, după cucerirea Cordobei, capitala Emiratului Granadei, una dintre cele mai puternice și dezvoltate societăți ale acelui timp. Un produs al acestei lumi dispărute după cucerirea spaniolă din 1492 este fascinantul complex al Alhambrei, un must see pentru mulți turiști și scopul vizitei mele în zonă.

Privind retrospectiv lucrurile, îmi pare rău că mi-am rezervat doar o zi pentru Granada. Trecerea mea prin oraș, a fost mai mult un urcuș cu autobuzul pe străzile labirintice care duc spre colina pe care e așezată Alhambra. Ne grăbeam pentru că vechiul complex maur este atât de popular încât se poate vizita numai cu rezervare, într-un interval orar bine stabilit. De-abia la întoarcere am avut timp să respirăm, să coborâm străzile abrupte la pas și să bem o cafea într-una din piațetele Albayzín-ului, cartierul arab, trăgând în fotografii Sacramonte, zona gipsy unde multe din locuințe sunt încă peșteri, săpate în rocă. N-am bucurat apoi de mâncarea marocană, într-un restaurant cu 3 mese în pantă, am căscat gura sau portofelul prin magazinele de suveniruri de pe Carrera del Darro, o străduță pitorească, mărginită pe o parte de case iar pe de alta de un râu deasupra căruia se înalță zidurile Alhambrei.

Era deja noapte când ne-am întors în stația de autobuz pentru o călătorie de încă 2 ore înapoi spre Malaga, orașul în care eram cazați.

Sacramonte, văzut din depărtare

...și de mai aproape

Nu s-a mai întâmplat de mult să termin o carte în mai puțin de o săptămână, mai ales într-o perioadă în care sunt așa muncită și aiurită încât fac tot felul de lucruri dubioase, care anunță o senilitate timpurie, cum ar fi să merg la doctor ca să îmi scot firele și să mă simt așa de ușoară după încât să ies pe ușa clinicii ca o floare, fără să plătesc... Mă grăbesc, așadar, să o consemnez aici, nu de alta, dar mâine s-ar putea să o uit cu desăvârșire.

De romanul acesta cred că am auzit cu toții. A fost cea mai bună carte și (aproape) singura publicată a lui Harper Lee și a devenit un titlu clasic al literaturii americane, predat în școlile din toate statele. Ecranizarea ei s-a bucurat de un succes imediat, primind 3 premii Oscar la ceremonia din 1963. Nici nu e de mirare, fiindcă tratează unul dintre subiectele fierbinți ale mijlocului de secol 20 - integrarea socială a negrilor în vechiul Sud American.

Povestea se desfășoară într-un orășel fictiv din Alabama, Maycomb, probabil imaginea în oglindă a locului în care a copilărit autoarea, Monroeville, unde Atticus Finch, un avocat văduv, își crește cei doi copii, ajutat de bucătăreasa lui, Calpurnia. Cartea este narată din perspectiva fetiței mai mici, Scout. Isprăvile copilăriei timpurii sunt amestecate cu reflecțiile persoanei adulte. Prima parte este un tablou senin și pitoresc al acestui Sud cu veri călduroase și toamne lungi, în care cei doi frați și prietenul lor din timpul verii, Dill, (personaj inspirat de Truman Capote, un bun prieten al autoarei) inventează tot felul de jocuri în spațiul larg al curților interioare și al locurilor ascunse, dintr-un cartier de modă veche. La loc de cinste în imaginația lor figurează Bau Radley, un vecin pe care nu îl văzuseră niciodată, dar despre își imaginau că e un "strigoi cumplit". Descrierea casei lui este exact genul de tablou care mă fascinează și mă face să îmi doresc să văd acest teritoriu exotic al Statelor Unite:

"Casa scundă, cu verandă mare în față și obloane verzi, fusese albă cândva, dar își pierduse de mult culoarea, ajungând, aidoma curții dimprejur, cenușie ca ardezia. Peste streașina verandei spânzurau bucăți de șindrilă putrezite de ploaie; stejarii opreau razele soarelui. Ca un paznic beat, rămășițele unui stâlp străjuiau curtea din față -  curte niciodată curățată - unde bălăriile creșteau în voie."

Pe măsură ce timpul trece, orizontul lui Scout se lărgește. Ajunge în clasa 1, unde este incriminată de învățătoare pentru crima de a ști să citească înainte de vârsta stabilită de sistemul educațional, deprindere pe care ea o învățase pe genunchii tatălui și care i se pare la fel de normală ca respiratul. Femeile din familie și din vecini încearcă să îi încorseteze viața în ritualurile strâmte ale transformării într-o domnișoară, ce trebuie să renunțe la salopetă în favoarea rochițelor:

"Mătușa Alexandra era neînduplecată în privința îmbrăcăminții mele. Zicea că n-am să ajung cu niciun chip o adevărată lady atâta timp cât port pantaloni; și când i-am spus că rochia nu mi-ar îngădui să fac ceea ce mă lasă pantalonii să fac, mi-a replicat că nici nu ar trebui să-mi permit ceea ce mă lasă pantalonii să fac. În vederile mătușii Alexandra asupra manierelor mele elegante intrau jocul cu bucătărioarele de păpuși, cu serviciile de ceai pentru păpuși, plus colierul de perle dat de ea la naștere căruia trebuia să îi mai adaug câte o mărgea în fiecare an; în fine, rostul meu era să fiu o rază de soare în viața singuratică a tatei."

Fratele ei, Jem, cel mai bun prieten, intră în preadolescență și se detașează de lumea copilăriei în care se mișcaseră până atunci împreună, împărțind bucuriile, tristețile și șotiile. 

Există însă situații care îi surprind pe toți cei din casă:

"A doua zi de dimineață, când m-am sculat și m-am uitat pe geam, era cât pe ce să mor de frică. L-am scos pe Atticus din baie, bărbierit pe jumătate, cu țipetele mele:

 - E sfârșitul lumii, Atticus! Te implor, fă ceva!

Și l-am tras spre geam și i-am arătat curtea cu degetul.

- Nu-i sfârșitul lumii, zice el. Ninge.

Jem îl întrebă dacă o să o țină așa mereu; nici el nu mai văzuse zăpadă, dar știa despre ce e vorba. Atticus îi răspunse că nu știa nici el depre zăpadă mai multe decât noi."

Toate acestea sunt lăsate în urmă când tatăl este repartizat de barou să apere un tânăr negru, acuzat că a violat o femeie albă. Întregul ținut este cuprins de isterie, Atticus este considerat un trădător al societății, copiii sunt jigniți de colegi la școală iar procesul adună tot ținutul în sală, ca la spectacol. Atticus se dovedește a fi, însă, prototipul eroului american - nu cedează în fața amenințărilor, ba chiar își păzește clientul o noapte și reușește, ajutat de prezența neașteptată a copiilor, să îl scape de la linșaj, îl apără exemplar, dovedind că fata nu a fost violată, și aproape convinge jurații să îl elibereze. Aproape înseamnă  în Alabama anului 1936 un vot de câteva ore în loc de o decizie de 5 minute, pentru că negrii sunt întotdeauna pedepsiți când se bănuiește că ar fi atentat la siguranța unui alb. Tom este condamnat la moarte și dus într-o închisoare din zonă. Bănuind că recursul nu îl va ajuta cu nimic, încearcă să fugă din închisoare, dar este împușcat.

"Există în lumea asta a noastră ceva ce îi face pe oameni să își piardă capul și-i împiedică să fie corecți, chiar dacă ar încerca. La tribunalele noaste, când e vorba de cuvântul unui alb împotriva cuvântului unui negru, albul câștigă întotdeauna. O fi urât, nu zic, dar asta-i realitatea", îi explică Atticus lui Jem, când acesta se revoltă împotriva sentinței.

Apele se liniștesc pentru o vreme, viața își reia cursul obișnuit în Maycomb și toată lumea uită cele întâmplate. Toată lumea cu excepția tatălui fetei care făcuse reclamația, un bețiv și un scandalagiu notoriu. Supărat că procesul nu i-au adus o poziție privilegiată în oraș, îl învinovățește pe Atticus Finch pentru că e luat în derâdere, așa că, într-o seară, după ce băuse prea mult, îi urmărește pe Jem și Scout și încearcă să îi omoare. Cei doi sunt salvați, într-un mod cu totul neașteptat, de vechea lor cunoștiință, Bau Radley, în fapt un bărbat timid care nu mai părăsise casa familiei de câțiva ani buni, din cauza unui scandal. 

Totul e bine când se termină cu bine. Scout va trăi și va avea timp să scrie despre cele întâmplate și, deși pare o afirmație cinică, nici moartea lui Tom nu va fi în zadar pentru că romanul ăsta a schimbat multe - mentalități, legi, poate și viețile unor oameni. Trist e că și acum, după atâta vreme, când Statele au un președinte de culoare și segregarea rasială nu mai reprezintă un stil normal de viață, cartea rămâne de actualitate pentru multe dintre noi, măcar din perspectiva luptei celeilalte categorii marginalizate din roman, femeile, pentru o existență lipsită de constrângeri. Căci și eu, ca și altele, am fost din când în când Scout, fetița băiețoasă, sfătuită să renunțe la felul ei de a fi pentru a deveni "o rază de soare" în viața unui bărbat. 

Să te trezești la 6 (dimineața!!!).

Gata, ai lenevit destul, e sâmbătă, momentul potrivit să explorezi împrejurimile Parisului, într-o excursie de o zi care avea în program vizita la o veche abație,  unde era organizată o expoziție de orhidee și câteva ore petrecute într-un orășel medieval (mi-e foarte greu să numesc ceva de la ei sat, pentru mine satul e mult mai rural și lipsit de confort, cam cum e pe la noi), Cambrai. Să alergi la metrou și de la metrou la autobuz, noroc că nu am avut de mers prea mult - autobuzul era parcat la Denfert Rochereau, destul de aproape de Trocadero. Să ajungi la autobuz, să aștepți după ultimul întârziat, latin ca și noi, un ecuadorian, și să pleci la drum - 2 ore și ceva cu autocarul, momentul perfect să îți completezi somnul de dimineață.

Să ajungi odihnit și dornic să vezi flori la abația Vaucelle. Să faci câteva poze frumoase, să observi că orhideele sunt de sute de feluri, nu doar cele clasice pe care le știai tu, de-acasă, să dorești să cumperi și tu una, dar să îți dai seama, cu regret, că cei de la aeroport nu ar putea fi foarte înțelegători cu micile tale plăceri nevinovate. Să faci și mai multe fotografii atunci, măcar așa să duci cu tine parfumul, moliciunea petalelor, bogăția culorilor. În sfârșit, în ultima cameră, să descoperi încântată că e ceva ce poți cumpăra și nu orice ci unul din lucrurile la care francezii sunt buni, foarte buni, unul din lucrurile pe care ție îți plac mult, foarte mult - parfumurile, existente aici în varianta artizanală, conținând, desigur, și extract de orhidee.

Să ajungi, după încă o jumătate de oră în autocar, în Cambrai. 

Rupți de foame, eu, sis și ecuadorianul, să ne așezăm la o masă în piața principală pentru a degusta câteva bucate locale. Să așteptăm mult și bine fiindcă este 1 după-amiaza, tot francezul mănâncă, și aici, ca și aiurea, servirea nu e deloc rapidă în provincie. În sfârșit, cu burta plină, dar cu mai puțin de o oră jumătate rămasă pentru colindat, să luăm orașul la picior, vorbind mai mult despre diferențele sau asemănările dintre Ecuador și România: petreceri cu familia (și la ei, ca și la noi, există un cult al familiei dezvoltat), locuri de muncă (puține, în ambele părți, dacă nu sunt în zona IT), tipuri de înjurături (noi avem ce-avem cu mama, ei cu tata). Să vedem în fugă un parc, câteva piațete și clădiri medievale bine păstrate, să intrăm într-un magazin de dulciuri specializat în caramele, ei le zic betises adică prostioare, și reprezintă una din mândriile zonei, să ne luăm ciocolată și cadouri pentru acasă și să alergăm spre autobuz pentru cele 3 ore de călătorit înapoi și somnul de după-amiază.