3 octombrie 2011

O zi dedicată suvenirurilor și drumului Sevilla - Malaga. Am mers prin Triana unde am cumpărat evantaie de flamenco și vederi. Prânzul l-am luat într-o cerveceria (berărie) unde, din păcate,  am avut parte de niște tapas mai dubioase. Nu știu cum am reușit să comandăm iarăși gazpacho, îngrozitoarea supă rece de roșii cu cod și șuncă. Mi-am promis că asta va fi ultima oară.

Drumul spre Malaga a durat vreo două ore și patruzeci și cinci de minute. Am luat autobuzul din Plaza de Armas care era destul de aproape de hotel. Biletul costa 16 euro și am ajuns în la destinație pe la vreo șase fără ceva. Mi-a plăcut călătoria fiindcă așa am avut ocazia să vedem Andalucia și în afara orașelor, cu ale ei câmpii nisipoase, plantații imense de măslini, haciendas albe care m-au făcut să mă gândesc la Vestul Sălbatic din romanele lui Karl May și, la un moment dat, munți răsăriți parcă, absolut din întâmplare în mijlocul peisajului plat. Mi s-a părut cu totul altceva față de peisajul bucolic al Angliei, văzut în drumul spre Oxford. Andalusia e mai aridă dar și mult mai spectaculoasă. 

Ajunși am Malaga, ne-am oprit să mâncăm pe lângă gară și asta nu s-a dovedit a fi cea mai inspirată alegere. Lângă terasa unde stăteam se strânseseră o grămadă de oameni care schimbau între ei chestii. De fapt, ne-am dat seama uitându-ne mai bine că era un singur colector iar ceilalți veneau și îi aduceau tot felul de drăcovenii: telefoane, un laptop, etc. Ne-am bucurat că am reușit să plecăm de-acolo neatinși, noi ca noi, dar mai ales bagajele noastre. După alte peripeții și exerciții de vorbit spaniolă pe italienește, am reușit să găsim hotelul, vila de fapt, foarte drăguță de altfel dar cu surprize neplăcute în cameră unde ne-am dat seama că baia era despărțită de restul incintei printr-un paravan de cărămizi de sticlă care nu mergea nici măcar până în tavan. 

Seara, când am ieșit la plimbare, am descoperit că teatrul roman și muzeul Picasso sunt destul de aproape de hotel iar cartierul este vesel și plin de terase unde putem încerca în voie vinul de Malaga. 

O ultimă privire aruncată Sevilliei

O bucată din Andalusia, văzută din autobuz

Amfiteatrul roman din Malaga

Malaga by night

Tobit este un roman foarte interesant din cel puțin două motive: primul că acțiunea se desfășoară într-o perioadă mai puțin cunoscută istoric și anume la începutul ocupației austriece în Oltenia (1718) iar al doilea că toate personajele știu că trăiesc într-o poveste și poate de aceea scriitorul creează uneori senzația de idee venită în pripă pe care o aplică în firul narativ. 

Totul li se trage de la tatăl lui Tobit, care, deși nu învățase să citească, avea "credința că, în multele cărți care or fi pe lume, într-una dintre ele este scrisă și viața lui" și ținea tot timpul o Carte pe lângă el, pe care se străduia să o descifreze în momentele de răgaz. Această credință în predestinare îl ajută să își cumpere o sforicică de moșie unde își crește băiatul până când, în urma unei vizite la mănăstirea din vecinătate, reușește să vadă cu ajutorul unui călugăr textul Cărții și să îl înțeleagă. Află despre trecutul lui și viitorul fiului dar, nefiind sigur că lucrurile chiar se vor întâmpla așa sau că, pur și simplu, citește ce ar vrea să i se întâmple, participă activ la împlinirea destinului transformând un călugăr sărman în înger pentru Tobit junior, deoarece citise în Carte că întâmplarea asta e menită să fie.

 Acest șir de întâmplări îl face pe Tobit fiul eroul principal și el este conștient de asta, la fel cum știe că, într-o altă carte care va continua povestea asta, el va muri. Până atunci însă nimic nu-l surprinde și, din când în când, este capabil de scamatorii magice:" Stătea întins gol pe o masă, acoperit numai cu o cârpă, pe mijloc, și o transpirație groasă, amestecată cu sânge, îi acoperise trupul. Își pipăi rănile la care putea ajunge, una dintre ele gâlgâia anevoie sub cusături și se umflase într-o gâlcă vineție. Simți sub palmă palpitația vie a sângelui încercând să răzbească afară. Își înfipse o unghie în gâlcă și sângele țâșni spre tavan, într-un fir subțire și artezian. Se coagulă în timp ce plutea prin aer, părând un bici încremenit într-o șerpuire mută și veșnică." La fel făcea și tatăl lui în trecut: "În casă începu deodată să ningă cu fulgi mari și leneși, numai că tatăl meu opri cu un gest ninsoarea care nu avea ce căuta acolo, printre noi."

Prins și mutilat de soldații austrieci (i se scoate un ochi), Tobit ajunge în cele din urmă în Craiova unde devine un apropiat al administrației de ocupație. Consilierul Haan îl numește căpitan și apoi baron, cămătarul Nadal îi împrumută bani și medicul Heiler îi este tot timpul alături, ca prieten și sfătuitor. Tobit decide să se întoarcă acasă și să-și redobândească moșia părintească de la Alba iar acolo îi anihilează boierii care sunt împotriva noii stăpâniri, în numele austriecilor. După aceasta întâmplare, viitorul devine incert și, într-un act de revoltă, Tobit îl omoară pe Rafail, îngerul său. 

De-aici încolo, "cuvintele se desfășoară ca un șirag de mărgele, un capăt al șiragului este în gura căpitanului, celălalt în urechea lui Tobit". fiindcă "orice s-ar spune sau ar spune cineva, nimic nu poate sta ca dovadă că sunt într-o carte, fiindcă ce diferență este dacă ești într-o carte sau ești pur și simplu, viața nu arată diferit în nici un caz și nici ele, personajele, nu sunt diferite de un om adevărat prin nimic, gândesc și vorbesc ca și cum ar fi făcute din carne și oase și nervi și tot restul, asta e."

După cum povesteam în articolul anterior, spre sfârșitul zilei petrecute în Matera, am pornit să vizităm grotele aflate de cealaltă parte a văii. Canionul și dealurile din jur poartă numele de Parcul Bisericilor Rupestre și, într-adevăr, urmele vechilor așezări se văd peste tot. Noi am coborât spre fundul văii pe o potecă care se desprindea din șosea și a trebuit să traversăm râul ca să ajungem pe coasta din față. Podul pe care ne bazam fusese luat de apă cu ceva timp în urmă dar asta nu ne-a oprit și, spre rușinea mea, mărturisesc că eu am venit cu ideea "deșteaptă", nu de alta dar, crescută la țară fiind, nu-mi permiteam să mă las impresionată un simplu râuleț. Am votat așadar, cu majoritate absolută, să traversăm desculți. E inutil să mai menționez că apa rece, pietrele ascuțite și tălpile noastre finuțe, de orășeni, goale, nu s-au dovedit a fi cea mai bună combinație. 

După douăzeci de minute de chin am reușit să ajungem de partea cealaltă și am urcat dealurile, tocmai la timp ca să prindem din urmă soarele ce apunea. În depărtare, se vedeau grupuri de oameni admirând priveliștea dintr-un punct de belvedere, așa că ne-am îndreptat spre ei. Nu ne mai doream să trecem din nou râul ca să ajungem în oraș și speram că vom găsi vreun autobuz pe-acolo. Bisericile erau la o distanță mult prea mare pentru a fi străbătută în timpul care mai rămânea până se lăsa noaptea, așa că am intrat doar într-o grotă părăsită. Tot ce pot să spun e că imaginea cosmetizată, prezentată turiștilor în micul muzeu din  oraș, e foarte departe de adevăr. Peștera era mare dar umedă și întunecoasă fiindcă intrarea fusese zidită și lumina pătrundea înăuntru doar printr-o ușă și o fereastră pătrată, de mici dimensiuni. Trebuie să le fi fost tare greu foștilor proprietari să locuiască acolo...

  

Când am ajuns la belvedere, ne-am dat seama că turiștii ajunseseră acolo cu mașina. Nu exista nicio localitate în apropiere, deci niciun autobuz. Cu inima grea, ne-am hotărât să facem cale întoarsă și să traversăm din nou valea de-a curmezișul. Vârful era încă luminat de soare dar ne temeam că vom ajunge jos pe întuneric. 

Am luat-o pe prima potecă, ni se părea cunoscută, ne-am rătăcit și când am dat să ne întoarcem am văzut un cuplu ascuns între doi bolovani mai înalți ca omul. Erau ambii cu spatele, își aranjau curelele de la pantaloni și, din unghiul din care îi priveam, păreau că tocmai își satisfăcuseră o necesitate urgentă. Au fugit repede de-acolo, fără să întoarcă capul ca să ne vadă fețele. Noi după ei, uitându-ne suspicioși în jur să nu călcăm în ceva... Ei nimic. Mai curajos din fire, V. i-a strigat, i-a întrebat dacă au trecut râul ca să ajungă pe partea asta a văii. Tipa s-a întors și atunci ne-am dat seama că... e, de fapt, tip. Îl chema Nicola, avea în jur de cincizeci de ani și, să-i dea Dumnezeu sănătate, s-a înduioșat văzându-ne mutrele de cățeluși pierduți. L-a oferit pe Pedro, prietenul lui, să ne ducă și pe noi până în Matera, nu de alta dar ei locuiau în următoarea localitate pe linia șoselei, Altamura. A fost începutul unei frumoase prietenii, presărată cu momente comice, cum ar fi acela în care el ne povestea că vine deseori la marginea râpei să admire apusul dar nu a coborât niciodată spre râu și noi ne dădeam seama, amuzați, că necesitățile celor doi nu fuseseră cele la care ne gândiserăm inițial. Pe drumul spre Matera, Nicola ne-a devenit atât de simpatic încât i-am urat amândoi (în gând, bineînțeles) să-și găsească un iubit mai de treabă ca Pedro care, pe lângă faptul că părea antipatic, îl mai și târa pe bietul om pe coclauri pentru una mică. 

Datorită salvatorilor noștri neașteptați, am ajuns înapoi în civilizație în timp record așa că am mai avut vreme de o plimbare nocturnă prin cartierul vechi și de o pizza cu înghețată, ca la mama ei italiancă acasă. 

După cum povesteam în articolul anterior, am stat doar 48 de ore în Bari, de vineri după-amiază până duminică după-amiază și am aflat că trenurile circulă rar duminica și deloc spre localitățile unde voiam să ajungem, de-abia după ce ne cumpăraserăm biletele de avion. Sâmbăta rămânea singura zi care putea fi folosită pentru o excursie în jur așa că, folosindu-ne de informațiile oferite cu dărnicie de Anca de la 1001 călătorii, am ales să vedem Matera. 

Am plecat din Bari cu trenul de 10:48 și am ajuns în acest oraș de la capătul lumii pe la doișpe și ceva. Drumul durează o oră jumătate, biletul costă 4.8 euro și compania care deservește ruta, Ferrovio Appulo Lucane, nu are stația în Bari Centrale, ci într-o clădire din apropiere. Din tren, am zărit plantații întinse de măslini în mijlocul cărora se iveau trulli, unii pe jumătate dărâmați, alții intacți și folosiți încă, probabil pentru depozitare. Dacă tot nu am putut ajunge în Alberobello, ne-am mulțumit cu imaginile fugare zărite pe fereastră, singurul meu regret fiind că nu am putut coborî pe câmp să studiez una dintre colibele ăstea mai de aproape.

Gara din Matera arăta dezolant, la fel și orașul nou, cel puțin partea prin care am trecut cu trenul. Se construia în prostie și nu neapărat cu cap. Cartierul vechi (Sassi) și motivul pentru care orașul a ajuns pe lista patrimoniului UNESCO, e la vreo zece - cinșpe minute de mers pe jos de la Matera Centrale. După ce trec pe lângă un castel și un birou de informații, de unde se poate obține o hartă destul de mulțumitoare a străduțelor pitorești, turiștii pot vedea orașul vechi de unii singuri sau cu ajutorul tururilor ghidate (15 euro de persoană) care pot fi rezervate de la același birou. Dat fiind că aceste tururi erau programate la oră fixă și ghidul vorbea doar în italiană, noi am ales să ne descurcăm singuri. 

Ne-am început explorarea în piața Pascoli unde se deschide primul punct de belvedere asupra clădirilor așezate unele peste altele, în straturi, ca feliile de plăcintă, și a văii abrupte pe marginea căreia stă agățat cartierul. Basilicata este o regiune săracă iar cei din Matera au locuit în grote din cele mai vechi timpuri și până prin 1950, când statul le-a construit blocuri sociale și a cumpărat toate casele din stâncă. Îmi  imaginez că, privit pe dinăuntru, muntele seamănă cu un cașcaval imens. Zona construită se confundă deseori cu stânca în aceeași nuanță a pietrei alburii, calcaroase. Doar la a doua vedere am observat că civilizația ajunsese și aici: ferestrele aveau geamuri și casele - grotă uși, existau indicii că se folosea electricitatea și apa potabilă. Turismul și regizorii de film (în Matera s-au filmat, printre altele, Patimile lui Christos) i-au făcut pe localnici să se întoarcă la peșteri pentru a construi pub-uri sau hoteluri fancy. Locuințele necosmetizate nu arătau nici pe departe atât de bine: într-o peșteră cu 2-3 încăperi, în care singura sursă de lumină era o ferestruică pătrată, găinile dormeau sub pat iar măgarul în fața lui, în timp ce vacile și proviziile erau ținute în spatele unui paravan. 

După prânzul cu scandal (nimeni nu vorbea engleză în localul în care ne-am oprit) dar nesperat de bun (paste cu brânză și ciuperci și vită cu legume, ciuperci și roșii uscate), am fugit repede până la Santa Maria de Idris, o biserică rupestră, cu picturi foarte vechi, lucrate direct pe piatră, construită într-o grotă înălțată pe un tăpșan. Sfânta avea un rol foarte important în această zonă secetoasă, era protectoarea apelor și, în timpul verilor lipsite de ploaie, femeile urcau în genunchi treptele care duceau spre sanctuar pentru a o îmbuna. 

Următoarea aventură a fost mai temerară - am coborât în fundul canionului pe o potecă și apoi am traversat râul, pentru a vedea cu ochi noștri câteva grote necosmetizate. Dar despre asta, în episodul viitor...

O locuință muzeu

În interiorul bisericii

sursa

Știind că a trecut ceva vreme de când ultimii câini cu covrigi în coadă au fost văzuți alergând pe străzile orașului, am luat o pană de gâscă cu vârful tocit și, profitând de o pauză din lucrul de-acasă, am desenat unul pe coada lui Azorel, maidanezul blocului, deși vecinele care se soreau în parcul de jucărie, mă asurziseră cu văicărelile lor despre niște fleacuri. Cum adică, un câine cu covrig în coadă e împotriva naturii și nu ar trebui să intervin în ordinea universală a lucrurilor? Am mototolit în palme punga de pânză pe care scria „Încotro?” și am pornit spre piață, trecând încet printre mașinile care se împingeau una într-alta pe marginea vărgată a trecerii de pietoni. La colțul străzii, vântul s-a prelins pe lângă mine și m-a mușcat de umăr, împingând fără încetare din spate o factură de la Enel și un ambalaj sfâșiat de Rom cu Lapte. Pe tarabele de ciment cu acoperișuri verzi, salatele, roșiile, ardeii, dovleceii, strugurii și portocalele dansau bete sub razele soarelui pe care nu îl mai simțiseră de două zile, ba chiar, cuprinsă de un entuziasm vecin cu nebunia, o salbă întreagă de roșii cherry s-a dezechilibrat și mi-a sărit în sacoșă. Le-am plătit zâmbind amuzată la vederea feței vânzătoarei – se înroșea tot mai mult, devenea una cu marfa ei - și apoi m-am dus, fără să vreau, câțiva pași mai încolo, atrasă fără putință de scăpare de parfumul căpșunilor care mi-a umplut nările, s-a dus în creier și a coborât încet spre cerul gurii. Se foiau și ele în caserolele de plastic dar cu bună cuviință, nu ca suratele nebune de mai devreme. Mi-au zâmbit timid atunci când le-am atins cu vârfurile degetelor pielea poroasă și bătrânul negustor grizonat mi-a spus că le-a stivuit anume în colțul mai umbrit al mesei, ca să fie cuminți. Pe aleea dintre magazinele cu de toate și măcelărie, o țigancă bătrână, așezată pe o ladă de lemn pe jumătate putrezită, a sărit în fața mea și mi-a băgat sub ochi o pungă cu urzici. Am înghițit în sec când i-am spus că nu le vreau, nu de alta dar nu mi-am gătit niciodată urzici verzi singură fiindcă mama știe cum să le facă cel mai bine, cu ouă ochiuri, proaspăt luate din cuibar, și urzici din curtea casei, nu de lângă poarta cimitirului. În fața băncii, bătrâna știrbă, îmbrăcată într-un cojoc de piele-ntoarsă, își desfășurase pe o păturică marfa. 

− Toate ie bune! Toate ie de inox, nu de tablă!, striga ea, fluturând pile de unghii și forfecuțe înspre doamna îmbrăcată bine, care se oprise nehotărâtă alături.
Cheia de la ușa blocului se încăpățâna să nu intre în broască dar un bătrânel cu ochi albaștri, îmbrăcat în verde, care mergea în zig-zaguri, mi-a deschis-o din interior. Apărut de nu se știe unde, Azorel a trecut pe lângă picioarele mele, a urcat scările și apoi s-a întors spre mine și m-a chemat nerăbdător, cu un lătrat gutural. Covrigul din coadă crescuse și se rumenise în bătaia soarelui – arăta ca proaspăt ieșit din cuptor. Câinele a mai lătrat o dată și a început să dea târcoale ușii de la subsol, mirosind cimentul rece de lângă prag și împingând-o cu botul. Nu a reușit să o deschidă așa că l-am ajutat, deși nu aveam prea mare încredere în judecata lui, ba chiar mă temeam că ne va băga în belele. Scările întortocheate care duceau în burta plină de țevi a blocului erau iluminate de lămpi în formă de lalea, dar treptele prăfuite nu mai simțiseră demult atingerea tămăduitoare a unei mături. A trebuit să-mi croiesc drumul cu grijă printre cutii de carton purtând eticheta „Fragil”, ghidată doar de lătratul vesel al lui Azorel. Un birou imens, scufundat sub mormane de dosare albastre, roșii, verzi și galbene mi-a tăiat calea.
− Prima ușă pe dreapta! a strigat bătrâna care stătea pe un jilț larg, de piele, în spatele biroului, jucându-se cu câinele.
Azorel i se suise pe genunchi și, cu ochii închiși și limba atârnând de-un cot, se lăsa mângâiat fără să protesteze. Femeia avea părul roșu, pielea zbârcită, brațe subțiri și degetele pline de inele.
− Mai ești aici? a zis mai moale, deschizând niste ochi incolori care îi acopereau jumătate din față.
M-am cutremurat și am pornit repede mai departe, înjurând în gând câinele și pe mine, pierde-vara care crezuse că un covrig în coadă îl va face personaj de poveste. Prima ușă la dreapta, de fapt singura pe care o puteam vedea, era lucrată din scoarță de copac și purta numele meu pe ea. În stânga ei, rezemată de țevile umede ale subsolului, am văzut o măsuță albă pe care stăteau îngrămădite un ursuleț galben, într-un du-te vino perpetuu, din a cărui burtică tivită cu alb se auzea un ding-dong de cutie muzicală, păpușa – infirmieră pe care o uitasem în grădina cu zarzavaturi a bunicii, o cutie de catifea roșie în care era inelul de logodnă al mamei - un lanț de argint, ros și îndoit de dinții mei în creștere - și alte câteva obiecte pe care nu știam de unde să le iau.
− Să nu pui mâna pe nimic! am auzit din spate.
Femeia cu ochii de sticlă își întorsese jilțul înspre mine și mă urmărea atent. Azorel dormea liniștit la picioarele ei, cu nasul într-un papuc alb de mătase și covrigul încă pe coadă, unde îl desenasem, deși părea un pic mai prăfuit, mai uscat. M-am întors spre ușă și am căutat cu mâna clanța dar n-am zărit niciuna. Am împins-o ușor cu palma, apoi mai tare, dar nu am reușit să o clintesc. Se auzea zgomot înăuntru, așa că mi-am lipit ochiul drept de vizorul mare instalat deasupra numelui meu. Lumina puternică a soarelui mi s-a înfipt în retină, provocându-mi durere. O fetiță, nu mai înaltă de o șchioapă, mergea hotărâtă pe o uliță prăfuită, purtând la gât trăistuța portocalie în care își pusese pușculița și păpușa. Pe lângă ea, mama, la fel de tânără ca mine acum, se abținea cu greu să nu râdă: păi și cine-ți mai dă ție de mâncare, Ande, dacă pleci de-acasă? Fetița s-a oprit încurcată și apoi s-a suit într-un cărucior metalic folosit pentru butelii, pe care mamaie îl trăgea cu greu la deal, în Săliște: Apă ai luat? Am luat! Bicuiți ai luat? Am luat! Mai mare cu câțiva ani, a ajuns pe o stradă însorită unde striga nu vreau să stau la poză, ascunsă după fusta mamei, și îi scotea limba fotografului. Imaginile se derulează din ce în ce mai repede. Schimbă mâna, nu vezi că faci cincii în oglindă, i-a zis învățătoarea și a croit-o cu vărguța peste mâna stângă, vărguța a început să danseze în aer și s-a transformat într-o fustă galbenă de lambada, pe care a luat-o pe ea la o petrecere în clasă, după ore. Avea treișpe ani, un casetofon și două prietene. Prima zi de liceu a venit repede, era singura ai cărei părinți erau în clasă la deschidere, ce jenant, primul zece la mate, o colegă se revoltă: țărăncuța a primit premiu și eu nu, anii trec din ce în ce mai repede, nu dai la arhitectură, tată, ce să faci cu ea, o să mori de foame, n-a dat, prima zi în cămin, purta o bluză verde și el avea ochii la fel ca bluza ei... Culorile se amestecau și se separau după niște reguli pe care nu reușeam să le înțeleg. Am mai zărit, din când în când, locuri sau fețe vesele demult uitate și deodată, un ochi mare, căprui, m-a privit curios de pe partea cealaltă a vizorului.

Am sărit înapoi, speriată și amețită, și m-am sprijinit de zid. Măsuța albă mi-a atras din nou atenția, așa că am întins o mână tremurândă spre ea.

− Nu le vei primi înapoi doar fiindcă mi-ai adus un câine cu covrig în coadă! am auzit din spate o voce slabă și măsuța a început să se topească sub ochii mei, la fel și ușa pe care a crescut cimentul cu țevi negre, mocirloase, dar eu eram deja departe, goneam pe scări spre etajul cinci, strângând în palmă inelul mamei.