10 februarie

A disparut Mihaela din pasajul de la Universitate. Peste weekend dusa a fost, cu Activia ei cu tot. Cum, care Mihaela? Mihaela Rădulescu care ne încânta cu formele ei suple şi pofta de viaţă (şi Activia) în fiecare zi pe noi, trecătorii prin pasajul de la Unirii. Am povestit mai multe despre asta, aici.

"Viata e greu. La munca e greu. Sa ai familie e greu. Sa n-ai familie e greu." Vorbele unui mare intelept in viata

11 februarie

S-a redeschis sala de la Plaza unde mă duceam de obicei. La prima impresie totul este mai nou, upgradat şi strălucitor. Uitându-mă mai bine am descoperit că au scos jacuzzi-ul din baia fetelor (cică la băieţi l-au păstrat). În schimb, au pus cât de multe dulăpioare s-a putut fără nici un respect pentru eventualul confort al clientelor. Acum înţeleg că e în avantajul firmei să înghesuie oamenii, ca vitele, într-o sală dar, totuşi, construcţia sau felul în care sunt repartizate locurile în vestiar de la recepţie ar trebui să aibă o logică. Nu e normal să te înghesui cu 6-7 femei pe un metru pătrat de spaţiu în timp ce în alte colţuri alte încăperii bate vântul fiindcă dulăpioarele sunt repartizate în ordine numerică.

12 februarie

Încă o săptămână se apropie cu paşi mari de sfârşit. Citesc în continuare "Quo Vadis" şi mă exasperează ortografia cărţii. La fiecare pagină găsesc greşeli de tipul "vroiam" sau cuvinte scrise aiurea , fragmentat.

Am sabotat pe cineva, mi se spune. Şi chiar aşa e. Din fericire, nu am făcut-o intenţionat.

13 februarie

Un predicator de ocazie le povesteşte celor 3 femei cu care se află la masă că raiul e aici, pe pământ. Par destul de preocupaţi de religie dar punctul ăsta de vedere e diferit. Femeile îl ascultă transfigurate şi îl aprobă supuse. Atunci de ce, oare, una dintre ele e îmbrăcată ca o măicuţă de oraş?

Nu mergem la film că e prea târziu, ne ducem acasă.Astenia de primăvară şi răceala îşi fac apariţia în viaţa mea.

14 februarie

Unii serbează sfântul Valentin. Alţii fac băşcălie pe seama lui. Noi mergem în clubA la deja tradiţionalul concert Anti Valentine's day al trupei Ţapinarii. E puţină lume aşa că începerea concertului este amânată. De la 9, la cât era programat, ajungem să ascultăm primele acorduri la 11. După cum zice o prietenă, asta nu e o dovadă de prea mare respect pentru public.

15 februarie

M-am trezit târziu - am recuperat orele lipsă de somn din timpul săptămânii. Azi e o zi numai a mea în care scriu pentru săptămâna viitoare. Mai târziu va trebui să şi muncesc un pic.

16 februarie

Soare în Bucureşti duminica asta. Plimbare de după-amiază prin centrul vechi şi late breakfast în City-Grill-ul de pe Covaci unde, întâmplător, am mâncat un desert foarte bun - o combinaţie de cremă de lămâie, mousse de ciocolată şi măr crocant cu îngheţată. Astăzi am câştigat primul premiu la un concurs, vreodată. Este vorba de concursul de pe blogul Kadiei - Îndrăgostiţii din literatură. Yeey... Uite o întâmplare care mă face să încep săptămâna cu mai mult optimism.

Dâmboviţa la Unirii

Oare de ce suntem noi, oamenii, fascinaţi de înălţimi? De ce simţim nevoia ca, în orice loc nou în care mergem, să ne cocoţăm, uneori cu preţul unei trude imense, în cel mai înalt punct din zonă? Are ceva de-a face cu peisajul, desigur, dar dorinţa de a admira o astfel de privelişte e scrisă undeva, mult mai adânc, în sufletul nostru. Ajunşi sus, la înălţime, putem să cuprindem zona dintr-o privire şi să o rezumăm aducând-o la nivelul măruntei noastre înţelegeri. Credem astfel că cunoaştem oraşul sau că înţelegem frumuseţea naturii...

Nici eu sau prietenii mei nu suntem altfel. Din acest motiv, amintirile mele despre Koln şi Dusserdorf se leagă de 2 simboluri, a căror escaladare oferă ochiului o imagine de ansamblu asupra împrejurimilor. 

Primul este domul din Koln. Nu am stat în oraş prea mult. De fapt, nu cred că am făcut altceva decât să ieşim din gară, să vizităm dom-ul şi să ne întoarcem înapoi. Am vrut, bineînţeles, să urc până la ultimul nivel. S-ar fi putut altfel? Ţin minte şi acum că pe scări - erau nişte scări metalice, dintr-un soi de grilaj prin care vedeai ce e jos şi capetele celorlalţi turişti, m-a apucat un rău de înălţime groaznic. Am reuşit să-l depăşesc, am ajuns pe terasă, m-am liniştit şi am admirat oraşul. Într-adevăr, ziua era senină şi priveliştea frumoasă. Aveam ce vedea atât în turn cât şi în catedrală care, poate şi fiindcă era prima de acest fel pe care o vizitam, mi s-a părut superbă. Ne-am mai plimbat niţel prin jur şi apoi ne-am întors acasă, adică în Dortmund. Era, dacă nu mă înşel duminică şi oraşul trăia intens sfârşitul de săptămână.

Locul de unde se vede Dusserdolf-ul este turnul de telecomunicaţii (Rheinturm), o structură destul de neobişnuită, care are în vârf un soi de cameră panoramică cu geamuri până în podea. Să urci nu e periculos, nici înfricoşător fiindcă iei liftul. Când ajungi sus începe greul - geamurile din partea de jos a punctului de observaţie sunt înclinate... spre exterior. Dacă ai nervii tari, te poţi întinde pe unul dintre aceşti pereţi transparenţi pentru o poză de efect. Nu am avut tupeul să fac asta. Stomacul mi s-a revoltat ameninţător numai la ideea unei astfel de îndrăzneli. În ciuda fricii instinctive care mă bântuia, nu m-am lăsat până nu am făcut ceva fotografii (cu peisajul, dacă cu mine nu) şi am testat temeinic graniţele de siguranţă personală, apropiindu-mă sau depărtându-mă de geam după cum mă simţeam - mai bine sau mai rău.

În excursia în Germania am descoperit, vrând-nevrând, că am rău de înălţime lucru pe care am încercat să-l remediez anul următor sărind cu parapanta. Căci, ce loc mai potrivit pentru o privelişte de ansamblu aş fi putut găsi? Dar, despre asta, în altă poveste...

Koln

Dusserdolf

De pe vremea când eram proaspăt intrată în sistem şi mă speriasem de el de nu se mai poate:)

Vine o vreme când, pentru a cumpăra, trebuie să vinzi şi cum, în general, nu prea ai multe, începi cu ce e mai la îndemână. Adică cu propria persoană şi, mai ales, cu timpul şi energia ta. Tu eşti însă un tip mai aparte de marfă... Una interesată, dornică să ridice preţurile la licitaţie. Uneori ai noroc..Sau, cel putin, aşa crezi la început. Te cumpără unii mari, mari de tot. Vestiţi în lume pentru că îşi tratează bine achiziţiile. Ce mai, zici că nenea Ăla, the Big Boss, s-a învrednicit să-ţi mângâie tărtăcuţa cu atingerea lui subtilă. Ceea ce vezi în primele zile nu face decât să-ţi îndreptăţească această părere. Centrala, locul unde se învârt parfumurile scumpe şi fiţele. Aproape că simţi mirosul banilor. Te ameţeşte... vrei şi tu acolo, sus, în moţu’ piramidei corporatiste. Începi să visezi, să-ţi faci planuri. Şi apoi...

”Ladies and gentlemen, welcome to the Matrix!” Aceasta este aplicaţia în care veţi lucra, aceasta este altă aplicaţie în care veţi lucra... Acestea sunt toate cele 10 aplicaţii pe care trebuie să le folosiţi. Aceasta este aplicaţia în care iţi vezi programul zilnic, citeşte... Nu, nu poţi să-ţi iei pauză decât când scrie acolo. Nu poţi întârzia în pauză, nu poţi să întârzii din pauză, pauza nu se mută singură dar, uite, o poţi muta tu cu 15 minute mai târziu... Nu e nevoie decât de 10 click-uri bine ţintite. Acestea sunt codurile pentru diferitele tale activităţi. NU UITA SĂ-ŢI TRECI EXCEPŢIILE ÎN PROGRAM! E simplu, nu e nevoie decât de 8 click-uri. Vrei să-ţi iei concediu? Asta e aplicaţia pentru cerere. Vrei să vezi ce ai greşit azi? Uite, ai aici un user_name şi parola: tghv45683. Ştiu că e urâtă dar aşa e făcut programul, parola nu se poate schimba... Vrei să te duci la budă? Nimic mai simplu: dublu click, new action...

Well... şi, oh nu, nu lucrez pe ceva tehnic. Oare? De câteva zile, cineva imi râde batjocoritor în ureche : ”The matrix has you!!”

11 decembrie 2006

24 august 2013

Ultima zi de vacanţă. Ieri am fost în cimitirul din Montparnasse, un loc vestit pentru "ocupanţii" lui de vază: scriitori, artişti dar şi cei care i-au promovat. Dintre ai noştri, sunt înmormântaţi acolo Brâncuşi, Tzara, Cioran, Eugen Ionescu... şi, poate alţii, care mi-au scăpat. 

Excursia anevoioasă, făcută în mijlocul unei zile toride de vară, era să mă lase la fel de rece ca şi ocupanţii respectivului cimitir. După vreo oră în care am rătăcit aiurea printre pietrele de mormânt încercând să găsesc nume cunoscute şi nedescoperind decât nenumărate familii Levy (nimerisem în aripa evreiască) am găsit una dintre intrările oficiale.

Mai nou, şi cimitirele sunt foarte bine organizate. Am primit o hartă care conţinea lista personalităţilor înmormântate aici precum şi repartizarea lor în planul cimitirului. De departe cel mai înspăimântător monument funerar mi s-a părut cel al domnului Pigeon şi al soţiei sale - un grup statuar care îi reprezintă pe ei întinşi într-un pat, citind cică, la lumina lămpii inventate de domn. Piatra statuilor este închisă la culoare şi ea stă întinsă cu mâinile pe piept în timp ce el pare că se ridică. În ansamblul general al crucilor şi pietrelor de mormânt din jur, cu un înger veghind straniul pat de piatră, mi s-a părut o imagine impresionantă mai ales dacă ajungi aici seara. 

Primind harta, am fost capabilă să o găsesc destul de repede pe una dintre scriitoarele mele preferate, Simone de Beauvoir, înmormântată aici alături de iubitul ei Sartre. O pereche de turişti francezi sau italieni se trăgeau în poză alături de mormânt. La un moment dat el s-a aşezat pe banca din faţă, cu ochelarii de soare pe nas şi, zâmbind şmechereşte, a rugat-o pe ea să îl pozeze aşa. Ce să zic... bine că voi trăiţi... încă!

La Brâncuşi, o senzaţie de emoţie autentică m-a cuprins - aproape că mi-au dat lacrimile. Nici eu nu ştiu de ce. Am lăsat aprinsă o lumânare găsită acolo... Sunt, cred, 2 statui de-ale lui în cimitirul acesta. Eu am avut energie să găsesc doar una - "Sărutul", lucrată pentru o fată care s-a sinucis din dragoste.

Cioran s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu mine şi a câştigat. Am tras concluzia că ar trebui, mai întâi, să-i termin de citit scrierile şi de-abia apoi să merg să îi văd mormântul.

Interesante în cimitirul ăsta sunt lucrurile pe care oamenii le lasă în semn de preţuire pentru cei pierduţi: pietre aranjate pe mormânt şi un soi de... bibelouri aş putea spune cu inscripţii dedicate morţilor. Nu prea am văzut, ca la noi, flori şi lumânări. Doar Brâncuşi avea şi erau, probabil, aduse tot de un român.

Domnul şi doamna Pigeon

Obiecte lăsate de călători pe mormântul lui Brâncuşi

Sărutul

Unul dintre acele stranii obiecte decorative aşezate pe cavou

Clădirea asta frumoasă mi-a atras atenţia de cum m-am mutat în Bucureşti. Nici nu aveam cum să nu o observ - locuiam, pe vremea aceea, în căminul Moxa la o străduţă distanţă de Calea Victoriei. Ciudat totuşi... Nu m-am putut hotărî să o vizitez. Probabil şi din cauza ideii că, na, clădirile nu pleacă nicăieri aşa că nu are rost să mă grăbesc...

Aşa este, în principiu. Clădirile trăiesc mai mult ca oamenii. În Bucureşti, din  păcate, trăiesc mai puţin ca în alte capitale ale lumii. De-abia când am intrat în curte şi m-am apropiat de uşă am văzut că scoica de sticlă de deasupra intrării, care îmi furase de atâtea ori privirea, are geamurile îngălbenite. Ferestrele înalte, construite să lumineze interiorul tot timpul, nu au mai fost vopsite de multă vreme. Intrăm înăuntru... Muzeul are 3 camere, restul e ocupat de Uniunea Compozitorilor din România. Palatul Cantacuzino, aşa se numea clădirea în perioada interbelică, a fost, odinioară, superb. Încă mai este... Cele 3 camere pe care avem voie să le vizităm au pereţii decoraţi cu figurine din ghips si mici fresce inspirate, probabil, din miturile antice. În ultima dintre ele, sala de concerte, vitraliile sunt pictate cu elemente provenind din lumea muzicală: viori, harpe, trompete... 3 camere şi o viaţă de om. Vedem 2 piane, vioara de copil a lui Enescu, medaliile, diplomele, costumul de scenă şi costumul de membru al Academiei Române, obiectele ornamentale şi alte semne ale preţuirii pe care artistul le-a primit de-a lungul vieţii. O femeie frumoasă veghează prima cameră dintr-o fotografie. Este Maruca Cantacuzino (sau Tescanu Rosseti), frumoasa şi zvăpăiata soţie a artistului. Prima parte a vizitei s-a încheiat. Urmează să mergem în casa memorială, de fapt clădirea personalului unde cei doi soţi au trăit în 1945-1946, după preluarea palatului de către statul comunist.

Ieşim şi înconjurăm palatul. Pereţii exteriori, frumoşi şi ei, ar avea nevoie urgent de-o zugrăveală. După atmosfera de fast decrepit al primei construcţii dăm de o căsuţă mică, austeră, servită de 2 scări de piatră monumentale. Aici se poate vizita tot. Sunt păstrate multe dacă nu aproape toate mobilele din perioada în care cei 2 au locuit acolo. Camera lui Enescu e prima pe stânga. Uluitor de mică, îmi pare mai degrabă o chilie în care patul, dulapul şi biroul ocupă întregul spaţiu de locuit. Următoarea, tot pe stânga, e camera Marucăi. Mai mare fiind, pare mai confortabilă. Pe dreapta, spaţiul e ocupat de un salon de muzică. Baia modernă, fără nimic de modă veche, pare cumva nelalocul ei în această casă trainică plină cu obiecte frumoase şi vechi de mobilier. 

Biblioteca din hol şi tomurile ei groase, copertate cu piele, îmi aduce aminte de prădarea conacului de la Teşcani al Marucăi, aşa cum o povesteşte Annie Bentoiu în cartea de care am tot amintit iarna asta, "Timpul ce ni s-a dat". În 1947, Enescu şi soţia sa donează acest domeniu care cuprindea, printre altele, obiecte rare de mobilier Art Nouveau şi "o vastă bibliotecă cu zece mii de volume de mare valoare", statului român, mai precis Ministerului Artelor. Sunt obligaţi să facă asta deoarece o nouă lege prevedea ca cetăţenilor care nu locuiau permanent în ţară să le fie confiscate bunurile. "Doi ani mai târziu, domeniul a fost naţionalizat (guvernul îşi naţionaliza propriul minister!). Ca în multe alte locuri din ţară, măsura a dat semnalul prădăciunilor. Sătenii şi-au împărţit mobila, tablourile, lămpile şi covoarele, iar cărţilor din bibliotecă, strânse într-un mare morman în faţa casei, li s-a dat foc, cei mai zeloşi dintre cei de faţă răvăşindu-le cu furca. Şi astăzi trăieşte în regiune unul dintre autorii incendiului, un anume "Labă", care se laudă: "Eu sunt ăla care am ars cărţile lui Enescu!". Locuinţa a căpătat apoi, timp de vreo 20 de ani, întrebuinţările cele mai diverse: a fost staţiune de maşini şi unelte agricole, şcoală agricolă profesională şi chiar crescătorie de găini." Da, pentru noi, oamenii, ciclul distrugere-creaţie pare nesfârşit. 

Plecăm cu mintea plină de imagini frumoase dar şi de tristeţe. Oare când va fi renovat palatul? Oare va fi renovat? Şi dacă da, va încăpea pe mâinile unui arhitect priceput sau ale unui habarnist cu pile? Rămân totuşi cu mirarea. De ce nu ne descurcăm, noi românii, să promovăm ce avem frumos aici? În Viena, am dat 10 euro pentru a asculta o oră povestea vieţii lui Mozart şi a vizita camerele goale unde acesta şi-a avut, odată, apartamentul. E drept, îngrijitorii muzeului s-au străduit ca acel loc gol să spună o poveste. Aici, la palatul Cantacuzino, am dat 6 lei pe biletul de intrare şi 30 pentru a face fotografii. Am primit o mică broşură tipărită în română şi am fost lăsaţi de capul nostru să citim plăcuţele, acolo unde existau. După bucuria de pe faţa îngrijitorilor la vederea unor chipuri noi am dedus că oamenii trec rar pe acolo. Cu toate astea, nimeni nu s-a grăbit să ne spună ceva în plus, să ne vrăjească un pic. De magazin de suveniruri nici că putea fi vorba... 

Toate cele de mai sus mă duc la o singură concluzie logică  - suntem nişte nepricepuţi, lipsiţi de orice fel de spirit practic. Construit de unul dintre cei mai bogaţi oameni ai începutului de secol trecut, prinţul Grigore Cantacuzino, zis Nababul, şi moştenit apoi, după moartea fiului său, de turbulenta Maruca Teşcanu Rosseti, prinţesa rebelă care, se zice, şi-a turnat acid pe faţă fiindcă Nae Ionescu nu o mai iubea, palatul e o poveste în sine. Probabil, cei pasionaţi de arhitectură ar avea ce studia ore întregi. La fel, admiratorii muzicii lui Enescu ar putea găsi aici nu numai obiecte seci rămase în urma artistului ci şi povestea vieţii lui, caldă, personală. Sunt nişte idei uşor de emis pentru oricine a vizitat, măcar o dată, un muzeu din străinătate dar nimeni, până acum, nu s-a gândit să le pună în practică. Cunoscând cât de cât cum merg lucrurile în ţărişoara asta, probabil va mai trece ceva vreme până când palatul Cantacuzino va primi vizitatorii la adevăratul ei potenţial...