Parcarea 'mea' şi cerul - frumos, senin, cum nu îl mai văzusem de mult.

Am aflat de curând că blocul ăsta a fost zugrăvit de nişte polonezi în semn de prietenie faţă de români.

Punctul de plecare în orice călătorie.

Preciziei

West Gate

Stoker

Căminul de nefamilişti de lângă parcul corporatist. Priceless!

Shop 'till you drop! Dacă poţi ajunge...

Locul căutat

West Gate din nou

Preciziei în zare. Apune soarele!

3 februarie
Când ajung în parcarea din spatele blocului e noapte demult. Merg cu grijă să nu alunec. Un pic mai în faţă, un vecin îşi plimbă câinele. Acesta se opreşte şi îşi face nevoile în mijlocul drumului sub privirea drăgăstoasă a stăpânului. După ce termină, pornesc din nou la plimbare. Omul ocoleşte cu grijă locul "marcat" care, evident, va fi bucuria altor fraieri.

4 februarie
Fata, un  pic hipie după haine, zâmbeşte pe sub mustaţă văzând că tipul de lângă ea, la fel de hipiot şi el, citeşte aceeaşi carte ca ea -"Primii ani de publicitate". A citit cineva, până acum, cartea asta? E chiar aşa mişto?

5 februarie
Copaci ornaţi cu vată de zahăr îngheţată strălucind slab în lumina artificială care ne ghidează noaptea paşii prin oraş.

6 februarie
Ziua în care îmi dau seama că viaţa mea nu e atât de interesantă încât să am ceva de povestit day by day. O seara în care sunt ruptă de oboseală şi nu am ajuns încă să dorm. Săptămâna asta am terminat "Timpul ce ni s-a dat" şi am început "Quo Vadis".

7 februarie
O prietenă m-a dus într-un bar cu nume drăguţ. Se numeşte "Have a cigar" şi e pe străzile interbelice din spatele Intercontinentalului. Prietena a renunţat la job şi pleacă pentru vreo 2 luni în ţările calde: Cambodgia, Vietnam, Thailanda... E plină de entuziasm dar şi de temeri. Ce o va aştepta acolo? Ce o va aştepta după, la întoarcerea în ţară?

8 februarie
Mi-am petrecut seara având un date minunat cu... mine însămi. Ce pot să spun? Ne-am simţit minunat împreună. Am fost la shopping, am mâncat bunătăţuri libaneze şi apoi am băut o cafe macchiato la Starbucks. Am fi mers şi la un film dacă nu ne-ar fi apucat lenea şi somnul. 
E fain, din când în când, să îţi permiţi luxul de a face asta dar totul se măsoară în timp. O plăcere e cu atât mai apreciată cu cât e mai rară.

9 februarie
O zi de februarie frumoasă, cu mult soare. Aş mai lenevi un pic. De ce e week-endul atât de scurt? Ar trebui să dureze cel puţin 3 zile...

Bucureşti, ora 16. Se zăreşte deja luna...

17-18 august 2013

În prima parte a zilei de sâmbătă am vizitat opera Garnier (preţul de intrare 10 euro). În această perioadă se împlinesc 300 de ani de la înfiinţarea şcolii de balet din cadrul operei, aşa că am avut ocazia să vedem o expoziţie de costume folosite în câteva piese celebre (sau de către artişti celebri) şi, bucurie rară, unele dintre tablourile cu balerine ale lui Degas.

Atâta cultură ne-a lăsat înfometaţi aşa că ne-am oprit la ''Brioche doree'', sora franţuzoaică şi mai arătoasă a Starbucks-ului, pentru o brioşă şi o cafea. Am mai zis deja că, dacă ar fi după mine, aş mânca numai produse de patiserie franţuzeşti combinate cu cafe au lait-uri mari şi aproape amărui, servite în pahare de carton?

Plimbarea a continuat cu o vizită în Gap-ul şi Zara locale dar şi la biserica Madeleine (ca să ne spălăm ruşinea de a ne arunca la shopping în Paris). Mie îmi place foarte mult să trec prin zonă pentru a admira construcţia aceasta neobişnuită pentru un lăcaş de cult creştin (pe dinafară arată ca un templu antic). Când am ajuns, o mireasă brună, mai înaltă cu un cap ca mirele, ieşea din biserică în spatele maestrului de ceremonii.  Afară, cei doi erau aşteptaţi de rude şi prieteni - doamne cu pălărie de modă veche, cu voaletă şi domni în frac. Mama a fost cea mai încântată de spectacol. A reuşit să vadă şi ea  francezi bine îmbrăcaţi căci trecătorii obişnuiţi o dezamăgiseră crunt. Nuntaşii au aruncat cu petale de trandafiri în miri, apoi s-au strâns cu toţii în centru pentru poza de grup. Mi-am amintit cu nostalgie de nunta sevillană la care petalele de trandafiri fuseseră înlocuite cu un glonte tras în aer de socrul mic. Ce-i drept, parcă atunci mireasa intra în biserică. Acum, nu am fost de faţă să văd ce s-a întâmplat când evenimentul mai putea fi încă oprit.

*

Duminică, am fost harnici. Am vizitat cu ai mei Luvrul (pentru a câta oară?) şi am reuşit să ajung (în sfârşit) în zona rezervată apartamentelor lui Napoleon. Aur, covoare persane, tablouri cu împăratul şi împărăteasa. E vorba de Napoleon al III-lea, un individ mult mai obişnuit cu luxul ca primul purtător celebru al acestui nume. Într-un colţ, câteva mobile din apartamentul doamnei Recamier mi-au atras atenţia fiindcă în copilăria mea exista un pat cu o lada - spaţiu de depozitare, pe care o întâlneai în toate casele. Piesa respectivă se numea recamier.

Am încheiat seara cu o croazieră pe Sena organizată de o companie numită "Vedettes du Pont Neuf" şi ale cărei vaporaşe plecau, providenţial, de la... Pont Neuf. Plimbarea a durat o oră şi ceva şi a costat 13 euro. Am prins oraşul în lumina apusului, drept urmare majoritatea fotografiilor au ieşit superbe. Un ghid tânăr şi spiritual ne-a povestit diverse lucruri interesante legate de Paris. Aşa am aflat că există o statuie - Zuaval? pe unul din picioarele podului... folosită pentru a măsura nivelul Senei, că multe dintre podurile celebre ale Parisului sunt periculos de încărcate cu lacătele îndrăgostiţilor şi că în oraş există un palat folosit de americani ca model pentru Casa Albă.

Opera Garnier

Expoziţie de costume la operă

Opera Garnier

Biserica Madeleine

Nunta

"Curtea" Luvrului

Apartamentele lui Napoleon

Apartamentele lui Napoleon

Venus din Milo şi fanii

Sena 1

Sena 2

Spre turnul Eiffel

O sală de spectacole plină ochi. Un domn foarte în vârstă, îmbrăcat impecabil, stă singur pe scenă la o masă. În spatele lui, pe un proiector, un tânăr plin de energie interpretează cu mult aplomb monologul lui Caragiale, ''1 aprilie''. Cei 2 sunt una şi aceeaşi persoană. Îi despart vreo 60 de ani de viaţă. 

Cred că cea mai mare răsplată a unui actor o reprezintă aplauzele publicului. E un moment magic acolo, chiar după încheierea jocului, când spectatorii, prieteni sau necunoscuţi, se ridică de pe scaune şi îi aplaudă îndelung pe oamenii de pe scenă. Acesta e, în opinia mea, cel mai frumos moment al unei reprezentaţii live. Din punctul ăsta de vedere, Radu Beligan este un norocos - a beneficiat mereu de atenţia şi aprecierea spectatorilor. 

Omul Beligan e fragil. A împlinit 95 de ani în decembrie şi asta nu are cum să nu se vadă. Actorul Beligan e puternic. Are mintea trează, neatinsă de trecerea timpului. Spectacolul este, de fapt, o istorie a teatrului românesc aşa cum a trăit-o el în cei 70 şi ceva de ani de carieră. Omul este mândru de realizările lui. Actorul ne-o spune şi nouă frumos, în cuvinte potrivite. 

Secretul "biblic" al longevităţii sale este iubirea iar cel al succesului capacitatea de a rămâne toată viaţa elev, deschis spre învăţătură. Povesteşte mult de perioada interbelică, trece cu graţie peste începuturile comunismului, îşi aduce aminte cu plăcere de începuturile Teatrului de Comedie şi generaţia de aur de actori care au făcut parte din prima trupă (Amza Pellea, Dem Rădulescu, Sanda Toma, etc). Rând pe rând, ni se perindă prin minte, oameni de seamă sau iluştri necunoscuţi. Prietenul Mihail Sebastian îl sfătuieşte să nu se limiteze doar la rolurile de comedie. Prima întâlnire cu Eugen Ionescu are loc în hotelul din Japonia, în care locuiau amândoi. Ionescu bea ceva cu o culoare incertă. Întrebat ce e, răspunde: ''Wisky cu suc de grapefrut. Alcoolul omoară vitaminele iar vitaminele omoară alcoolul!''. Cea mai savuroasă întâmplare e, însă, legată de un ilustru necunoscut. Ajuns în Milano, Beligan are surpriza să vadă, în apropierea Domului, un român care părea că vorbeşte singur. Apropiindu-se, constată că vorbea, de fapt, cu o fotografie. În acea perioadă, soţii nu aveau voie să iasă din ţară împreună ca să nu ''uite'' să se-ntoarcă în România aşa că omul nostru îi arăta şi soţiei Italia aşa cum putea: ''Nu vorbeam singur, domnu' Beligan... Vorbeam cu Maricica... Că ei nu i-au dat drumul şi... îi arăt şi ei Domul, să se bucure şi ea...''

În încheiere, vă las cu îndemnul cu care şi domnul Beligan şi-a încheiat seara: ''Dacă viaţa e o călătorie scurtă, trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi!''

27 ianuarie

Ninsoarea de aseară a dat startul pentru sporturile de iarnă, varianta de 'oraş'. Nu am mai văzut de mult atâta animaţie pe străzi şi atâţia vecini socializând cu lopata în mână, în jurul maşinii. Dar, desigur, nu suntem cu toţii animale sociabile. Mai există şi lupii singuratici care profită de ninsoare pentru a face o declaraţie de efect celor din jur. Altfel nu-mi explic de ce aruncă zăpada adunată de pe maşina lor în faţa maşinii din stânga sau din dreapta. Nu pe ea, asta ar fi naşpa. În faţă, la o distanţă respectuoasă (cât să n-o strice) şi eventual o cantitate cât mai mare, să bage de seamă şi omul ăla, proprietarul, când va veni la curăţat, că a venit iarna...

*

Ţopa, ţopa şi eu. Am zis să profit că am lucrat de-acasă azi şi să-mi plătesc întreţinerea. Programul administraţiei: între 10 şi 12 şi între 17 şi 19. Evident, doar în timpul săptămânii. Lucrând la o oră distanţă de casă, mi-e greu să ajung în timp util aşa că am  vreo 3 luni de restanţe. Verific contul. Cam gol în perioada asta a lunii. Fac calcule, mut nişte bani dintr-o parte în alta, iese socoteala. Mă iau, mă bag în pantalonii de ski (sunt un pic răcită), îmi trag 10 cojoace pe mine şi plec spre bancă. Înot prin zăpezi, scot banii, mă întorc. La administraţie lumina închisă, uşa încuiată. 'Vă anunţăm că în perioada 27.01.14-30.01.14, încasările se vor efectua între orele 10 şi 14. Vă mulţumim pentru înţelegere!' 'Să moară mă-ta!' îmi scapă, lipsit de gingăşie (şi de înţelegere, aş zice), printre dinţi când îmi aduc aminte că şi pe la 1, când ieşisem iarăşi să-mi iau ceva de mâncare, administraţia era tot închisă. Şi au pretenţii să plătesc penalităţi...

28 ianuarie

O zi în care am stat închisă în mine, cu privirea îndreptată spre interior. Drept urmare nu am văzut şi auzit nimic interesant. Seara însă, acasă, am citit un fragment din 'Timpul ce ni s-a dat' care mi s-a întipărit puternic în minte. Apropo de iarnă şi ger. În carte e vorba de iarna lui '54, o iarnă mai grea decât tot ce se văzuse până atunci: "Viscolul a făcut şi victime, cele mai multe, fără îndoială, printre cei mai puţin avuţi, dar nu numai; una din drame, care ne-a emoţionat cu deosebire, s-a petrecut într-un magazin alimentar din chiar cartierul nostru: un domn bătrân se prăbuşise fără veste şi nu se mai ridicase niciodată. Domnul bătrân era Ionel Teodoreanu, înduioşătorul autor al Medelenilor, fostul idol al liceenelor pe care le încântase cu suavele sale romane. Într-un fel, în graţia lor desuetă, erau şi ele un simbol al vremurilor apuse, în care atâtea lucruri păreau simple şi uneori chiar erau."

29 ianuarie

Oamenii, feţele lor... Îmi place să le înregistrez expresiile, să îi surprind în momente în care nu-şi dau seama că sunt priviţi. Instincte de voyeur ce mai... Iată o mamă  care se plimbă plictisită după fetiţa ei prin faţa unei cafenele. Fetiţa cară în braţe, cu entuziasmul începătorului, un semn mare, galben, pe care scrie 'Caution! Wet floor!'. Mai încolo, o roşcată cu ochi ciocolatii trece încet, cu mintea în altă parte. Nici nu-l observă pe băiatul care-şi ridicase ochii din carte şi o studia atent de ceva vreme. 

30 ianuarie

Frig, mai frig parcă ca niciodată iarna asta. Pe seară, mergând pe Iuliu Maniu, spre casă, am văzut pompierii şi pe cei de la curăţenia străzilor strângând zăpada de pe trotuare. Ok... sunt vreo -15 grade Celsius afară la ora 11... Mă întreb de ce nu or face asta în timpul zilei?

*

Pun cumpărăturile de la Mega Image în frigider. Punga o iau şi o fac sac de gunoi. Strâng ambalajele şi bonurile şi le arunc. Mă izbeşte o revelaţie de care am mai auzit - ăstea sunt treburi de om mare. Oare când a trecut timpul şi oare când am crescut? La o socoteală sumară reiese că de mai mult de jumătate din viaţă...

31 ianuarie

Ziua cu ger (şi mai mare ca ieri) şi teatru sau, mai degrabă, o prelegere despre istoria teatrului.

1 februarie

M-am luptat cu nămeţii ca să ajung la info-point-ul Eventim de la Plazza. Trebuia să îmi ridic biletele pentru o seară cu filme scurte la cinema 'Patria'. Când am ajuns acolo, surpriză. Biletele erau anulate din cauza unei erori a aplicaţiei. Grozav! M-am enervat teribil că a trebuit să merg până acolo să aflu asta. E bine, totuşi, că nu s-a întâmplat acelaşi lucru când a trebuit să-mi iau biletele pentru festivalul 'George Enescu'. Oricum, încep să nu mai am încredere în Eventim.

2 februarie

E bine, din când în când, să-i surprinzi pe cei dragi cu ceva nou. În lipsă de altceva, o cană cu apă aruncată în faţă va fi, cu siguranţă, o surpriză. Rămâne de văzut dacă una plăcută...