 |
Am ajuns să scriu, în sfârşit, despre lectura mea de metrou din ultima săptămână şi anume primul volum al ciclului de memorii "Timpul ce ni s-a dat". O carte scrisă excelent, care prinde în pânza de păianjen a povestirii majoritatea evenimentelor importante pentru România din acei ani de răscruce, dinaintea căderii definitive a Cortinei de Fier. Povestirea este împărţită în două capitole: unul urmăreşte sfârşitul anului 1944 şi anul 1945, ultimii ani de existenţă aparent netulburată a vechii orânduiri, altul vorbeşte despre anii 1946 şi 1947, perioadă în care comunismul începea deja să restructureze societatea după normele marxiste.
Datorită bogăţiei de informaţii prezentate în carte (din care mie, personal, mi-ar plăcea să reţin cât mai multe), am ales să împart această recenzie în două părţi urmărind structura deja creată de scriitoare. Annie Bentoiu face parte, prin tatăl ei, din clasa mijlocie a României interbelice iar prin mamă, elveţiancă de origine, este occidentală. Crescută într-o casă cu un mare respect pentru cultură, îşi va petrece copilăria şi tinereţea într-un mediu protejat, ca unica fiică a unei familii cu stare materială bună. La vârsta primei tinereţi este bilingvă (mama vorbea franceza nativ) şi are bogate cunoştiinţe literare. Sfârşitul regatului o transformă însă, alături de familia ei, într-o paria a noii societăţi - o bestie burgheză. Cu toţii au de suferit nenumărate privaţiuni. În acest context, lipsa de vehemenţă a acestor memorii este cu atât mai remarcabilă. Scriitoarea încearcă să privească schimbările profunde prin care a trecut societatea românească în acei ani din toate unghiurile şi să-i înţeleagă nu numai pe oprimaţi dar şi resorturile ce îi motivau pe oprimatori.
Memoriile Anniei debutează cu descrierea evenimentelor ce au urmat datei de 23 august 1944, ziua în care am întors armele împotriva nemţilor. Armata rusească a intrat în România fără a întâmpina rezistenţă (în fond eram, acum, aliaţi) dar propaganda Marelui Stat-Major sovietic vorbea de cu totul altceva: oraşele fuseseră "eliberate" după lupte grele, ceea ce constituia o victorie însemnată a Armatei Roşii. În continuare, scriitoarea observă că deşi grandilocvente şi brutale, comunicatele germane se bazau, întotdeauna, pe un fapt real în timp ce "aici parcă se depăşise un prag, intrându-se într-o realitate paralelă şi de-a dreptul fantastică."
Mai apoi este zugrăvită lumea în care trăia tânăra de, pe-atunci, 16 ani. Era o lume ferită de greutăţi în care tatăl, medic şi politician (ajunsese până la funcţia de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii) şi mama, elveţiancă cu principii culturale şi morale solide, îi oferiseră tinerei fete cele mai bune condiţii pentru o dezvoltare armonioasă. În 1944 ea studia la Şcoala Centrală, sub îndrumarea unor profesoare de excepţie care i-au sădit în minte dragostea pentru latină, franceză, română dar şi filozofie: "Da, Şcoala Centrală se mândrea pe drept cuvânt cu nivelul învăţământului ei[...]Vai! Noi am fost, pentru multă vreme, una din ultimele serii care au absolvit un învăţământ liceal, să-i spunem aşa, normal: avea să se instaleze un model pedagogic cu totul opus, străin de orice tradiţie vie, bazat pe o informaţie trunchiată şi folosind memorizarea mecanică în locul raţionamentului, conformismul în locul gândirii personale, resentimentul în locul admiraţiei marilor modele."
În acea perioadă de la sfârşitul anului 1944, începutul anului 1945, imaginea Rusiei era încă tulbure. "În texte, marea Uniune Sovietică era mare ostentativ, pentru că această calitate era singura care i se putuse găsi" dar reprezentanţii ei, soldaţii, surprindeau prin lipsa de civilizaţie: "Soldaţii lor, care la ştrandurile bucureştene se aruncau în apă în izmene, surprindeau aşa cum surprinseseră - în alt fel - şi nemţii, obligaţi să treacă mai întâi pe la duşuri în şir ordonat şi slipuri impecabile."
Viaţa familiei se împarte între Bucureşti şi Olteniţa, locul de origine al tatălui. Bucureştiul este văzut ca un oraş frumos, civilizat: "Bulevardul Lascăr Catargiu era unul din traseele mele favorite: bordura impunătoare de case Belle Epoque şi blocuri îngrijite, cu cele patru rânduri (pe atunci) de arbori înalţi, dădea locului un stil care astăzi pare pierdut, într-atât s-a ingăduit degradarea acelor clădiri." Evocarea Olteniţei poartă o şi mai mare încărcătură emoţională deoarece orăşelul, locul copilăriei fericite, nu mai este nici pe departe târgul prosper de la începutul anilor '40 şi, "aproape nimic nu mai există astăzi din ceea ce-i făcea farmecul. Era un orăşel bogat, cu o viaţă tihnită. Pe străzile mărginite toate de arbori se înşirau pe atunci case scunde şi cu ziduri trainice, cu grădini înecate de vegetaţie şi brăzdate de straturi ordonate de flori; crengile merilor şi caişilor înaintau de multe ori peste gard în stradă şi trecătorul, uneori nevoit să se aplece, le putea culege fructele coapte ca în paradis." Sunt amintite, în continuare, clădirile mai impunătoare: gara, regia de tutun, moara, castelul de apă, primăria, şcolile, judecătoria, poşta, liceul, etc dar şi frumosul drum de 2 kilometri care lega oraşul de Dunăre. În Olteniţa trăia mare parte din familia tatălui, a treia generaţie "încălţată", străbunicul Decu Postelnicu, "fruntaş de sat şi proprietar de pământ", fiind primul din neam care se mutase " în oraşul nou înfiinţat cu averea sa şi cu cei opt copii". "Cinstea şi hărnicia" Deculeştilor nu erau contestate de nimeni în oraş. Înainte de primul război mondial, bunicul autoarei şi fraţii lui administrau o moşie dar "şi o activitate intensă de negoţ cu grâne şi sare." În aceste condiţii, tatăl ei ajunge să urmeze studii aprofundate de medicină la Paris.
Annie are primul contact cu realitatea celor mai puţini provilegiaţi, când asistă, pentru prima oară, la lecţiile clasei a patra din şcoala locală. Părinţii consideră că asta e o pregătire necesară pentru examenul de admitere la liceu având în vedere că, până atunci, ea studiase în particular. Aşa ajunge să o cunoască pe premianta clasei, Istode Maria, "o fetiţă mică şi iute a cărei minte părea că taie ca un brici". Când o întreabă pe învăţătoare ce liceu va urma aceasta, află că "pentru ea nu se pune problema", fiind prea săracă pentru a studia în continuare. Din cauza ei, Annie crede, cel puţin în primii ani de schimbare a regimului, că "un sistem de stânga era [...] unul în care copiii înzestraţi puteau să înveţe până la maxima specializare, pe gratis dacă părinţii lor nu puteau să le cumpere cărţi şi chiar dacă părinţii mai avuţi ar fi trebuit să plătească pentru ei." Nu-i trecea prin minte, însă, că "ar exista pe lume un sistem în care ar fi avansaţi cei proşti şi daţi la o parte cei pricepuţi".
La sfârşitul anului 1945, deşi viaţa îşi păstrase, în aparenţă, înfăţişarea normală, oamenii se înscriau în număr tot mai mare în partid, fie din oportunism, fie din cauza fricii de a rămâne fără slujbă. Cenzura nu era încă deplină aşa că "se glumea şi se râdea mult" pe tema asta, uneori cu urmări din cele mai grave. Este cazul actorului Constantin Tănase, mort în circumstanţe neelucidate. Pe 8 noiembrie 1945, de ziua regelui, manifestaţia de simpatie este inflitrată cu activişti comunişti, înarmaţi cu bâte zdravene. Comunicatele de a doua zi ale guvernului Groza trec toate victimele de aceeaşi parte - cea a martirilor comunişti.
Înainte de a trece la relatările evenimentelor anului 1946, autoarea evocă contextul istoric şi social care a făcut ca noul tip de stat să aibă atâta succes în ochii multora, până atunci, defavorizaţi precum şi amintirile ei despre "problema evreiască" şi felul în care s-a înţeles ca ea să fie "rezolvată" în România. Această bucată a Memoriilor este mai degrabă un eseu despre nocivitatea regimurilor totalitare, de oricare factură ar fi ele.
Cu imaginea Mariei Istode în minte, Annie Bentoiu înţelege bucuria pe care au resimţit-o mulţi români la instalarea regimului egalitar: "Ceea ce producea satisfacţie foştilor umiliţi şi obidiţi din toate categoriile nu era atât speranţa într-o situaţie materială mai bună (posibilităţile scăzuseră atunci brutal pentru toate clasele), cât faptul că li se repeta că ei vor fi stăpânii, că ei vor decide, că pentru ei se va face totul". Le reproşează totuşi că nu le-a păsat mai mult de soarta celorlalţi, cei pentru care se întorsese roata. O explicaţie poate fi că propaganda guvernamentală de o brutalitate a limbajului nemaiîntâlnită, întărea resentimentele latente, deja existente. Cei care avuseseră nenorocul să se nască în clasa "nepotrivită" aflau, acum, "că simpla lor existenţă cauzase suferinţa celorlalţi", "copilăria lor inocentă, dacă fusese cumva răsfăţată, era vinovată din principiu, iar părinţii, cândva respectaţi şi acum "demascaţi", nu erau de fapt, decât hoţi, bandiţi sau criminali."
Acelaşi lucru li se întâmplase şi evreilor, cu câţiva ani mai devreme. Nazismul, ca şi comunismul la rândul lui, construise acelaşi gen de teorii sistematice, generale menite să zugrăvească un întreg grup de indivizi în culorile cele mai respingătoare astfel încât să-i convingă pe "viitorii criminali că au nu doar dreptul, ci chiar datoria de a ucide sau de a pedepsi preventiv, în vreme de pace". România nu a scăpat de aceste ideologii, puse în practică, mai întâi, de Garda de Fier. Sunt amintite masacrele de la Iaşi, din 1940 şi represaliile asupra populaţiei evreieşti de după trecerea Prutului dar, de asemenea, se menţionează că, în restul perioadei în care am fost aliaţi cu Germania nazistă, Antonescu a încercat să limiteze cât mai mult pierderea de vieţi umane. Represiunile au creat, evident, resentimente adânci drept urmare, mulţi tineri evrei au considerat sistemul comunist, care susţinea egalitatea tuturor, o doctrină ideală care urma să elimine posibilitatea unor noi Holocausturi.
Continuarea recenziei primului volum o găsiți aici.
