6 ianuarie

M-am trezit la incredibila oră de 4 şi 20. E un eveniment atât de rar pentru mine încât merită notat. Aeroport, a plecat sis. Papa, te pup şi apoi hai la muncă. Având în vedere că am ajuns la birou la 7 fără 10, asta ar trebui să fie o săptămână bună. Nu mai eram de aceeași părere o jumătate de oră mai târziu când m-a lovit o oboseală soră cu moartea. După ce-am mai băut o tonă de cafea în timp ce căscam de era, mai-mai, să-mi înghit laptopul mi-am revenit.

Pe seara - balcon, țigară. O colegă vrea să-și aducă aminte pașii de lambada. Mă lovește amintirea - eram mică, mică și aveam 2 costume preferate - tricouri cu fuste largi-  lucrate dintr-un blug subțire. Unul era galben, altul era roșu. Nu mai știu de ce îmi plăcea mai mult ăla galben. Era vară, eram îmbrăcată în fustița mea galbenă cu volănașe și dansam, copilărește, pe Lambada.

Momentul acela Kodac când îți cauți pachetul cu țigări și constați că e în frigider, alături de roșii. Gataa... E târziu și eu am dormit doar 3 ore azi noapte. Pa pa!

7 ianuarie

Metrou, la Unirii, pe scări. Mă izbește culoarea rujului ei-  roșu ca para focului în contradicție cu fața slabă, emaciată. Sală - prima oară pe anul ăsta. Am ajuns! Yeey! Ceață multă - nu te vezi om cu om. Umezeala a coborât pe stradă, drumul e ud. Angoasă. Bătăi de inimă. Prea multe...

8 ianuarie

În pasajul dintre cele 2 magistrale, de la Unirii s-au schimbat afişele publicitare. Mihaela Rădulescu, strălucitoare şi fit, veghează drumul oamenilor spre treburile zilnice. Capete se întorc, ne împiedicăm unii de alţii, toată lumea vrea să vadă care e treaba. "Eu fac în fiecare zi între 15 minute şi o oră de mişcare !" ne comunică ea, adică Mihaela, printr-o bulă de mesaj. La capătul culoarului văd şi la ce face reclamă. Îmbrăcată într-o rochie aurie, foarte decoltată, M. ţine cu gingăşie în mână un iaurţel Activia... Cam greu să-l vezi din prima mai ales cu ochii încețoșați de dimineață. Mai degrabă înțelegi că e o reclamă a Mihaelei pentru Mihaela.

6 luni în noul format de blog. Astăzi citesc din primul volum al "Timpului ce ni s-a dat".

9 ianuarie

Joi. Ziua de la mijlocul săptămânii. Joia asta a fost o zi urâtă. Mi-am dat seama că trebuie să schimb sau să înbunătăţesc nişte lucruri radical.

Bucureştiul e încă scufundat în ceaţă. La metrou, la Aurel Vlaicu, au început să apară din nou cei care împart fluturaşe. Mai puţini, ce-i drept, decât în decembrie.

Bradul de acasă se usucă pe zi ce trece. Atmosfera de sărbătoare va fi înlocuită, în curând, de una de jelanie. Am citit vreo 70 de pagini din primul volum al "Timpului ce ni s-a dat". Aveam o impresie greşită despre această carte. Nu-mi mai aminteam, credeam că debutează cu poveştile din copilărie ale autoarei. Când colo, aceste prime pagini te poartă la începutul anilor 1945, în atmosfera tulbure de după semnarea convenţiei de la Ialta. A se ţine minte: libertatea presei a fost îngrădită mai întâi prin cooptarea sindicatelor tipografilor la comunism.

10 ianuarie

Vineri, o zi scurtă mai scurtă ca de obicei la muncă. În schimb, plec spre casă cu o listă lungă de to do-uri pentru week-end. Mâncăm în oraș, la Rock&Pasta și avem timp să ne facem și cumpărăturile în Cora. Azi e seară de blogging și/sau de stat degeaba.

11 ianuarie

Trezit târziu. Program de voie și 2/3 din "Lupul de pe Wall Street". Îmi place filmul ăsta. Un pic de scris pentru ultimul articol despre Viena. Blocaj cu lipsă de cuvinte la un moment dat. Mai târziu ne luăm pizza de la Fabio (cam multă pizza săptămâna asta). Vin în oraș, cu fetele. 2 bodegi noi. Una chic, cu amplasament mai neobișnuit - mesele sunt răsfirate într-un magazin de antichități, Thomas Antiques, și, de fapt, sunt de vânzare. La fel și scaunele pe care stăm. Mi-a  plăcut locul, cafeaua și vinul. Ajungem apoi în cafeneaua Club A și ea fain amenajată - pereți albi, mese și scaune închise la culoare dar mai burgheză, așa. Mai târziu, Regie și petrecere. Se pare că toată viaţa mea socială s-a concentrat într-o singură seară.

Bude dubioase pe la bodegile prin care am trecut în seara asta. Cea de la Club A, deşi curată, era de o egalitate între sexe alarmantă. Pişoarele erau îngrămădite lângă chiuvetă. În aceeaşi cameră se afla şi buda fetelor, separată de restul încăperii printr-o uşă paravan care nu ajungea nici la podea, nici la tavan. La restaurantul din Regie, uşă sănătoasă, din lemn. Fără încuietoare însă. Meditez la oamenii ăştia care fac localuri drăguţe dar, în locul unde ai vrea să te simţi ferit de privitori, lasă detalii d-ăstea, importante, neacoperite.

12 ianuarie

Ne-am trezit cu greu. Scriu pe muzica maşinii de spălat. E ora 15:01. Soare afară. 12 grade. De mâine vine frigul. Gata, tre să ieşim la plimbare.

La Casa Roz, prima alegere pentru ciorbă, e o petrecere privată. Găsim un restaurant no-name pe Iuliu Maniu, la jumătatea distanţei dintre Gorjului şi Lujerului. În spatele nostru, 2 olteni. Povestitorul are vreo 40 de ani, ceafa lată, revărsată peste marginea hanoracului şi faţă de om necăjit. Bea un vin cu finul lui şi povesteşte, cu năduf, prin câte a trecut în ultima vreme. "Finule, îţi zic io..." Nevasta îi făcuse vrăji ca să îl piardă. Găsise piele de şarpe îngropată lângă casă, o legătură în saltea şi când schimbase cafeaua cu ea, asta căzuse din picioare. Nu ar fi ştiut să se păzească dacă nu era avertizat de o femeie pricepută că nevastă-sa va pleca la drum lung (şi, într-adevăr, plecase la Vâlcea) iar apoi, după o zi sau două îi va face o cafea şi pe el îl va trimite să cumpere ceva. Şi chiar aşa se întâmplase - pusese de cafea şi îl rugase să se ducă să ia ţigări. Dacă nu ar fi fi schimbat ceştile între ele cine ştie ce ar fi păţit. Acum era mai liniştit. Îi lăsase ei casa, maşina şi firma. Era mulţumit că scăpase cu viaţă că femei sunt "câtă frunză şi iarbă" şi el e muncitor, va face bani din nou pentru altă familie...

Romanul de săptămâna asta îngroșa și el, de mult, teancul de cărți necitite. L-am ales pentru că pe indieni i-am cunoscut mai bine în ultimii ani iar titlul invită la aventură. Deși nu neapărat stufoasă, cartea este complexă, intensă. India apare ca fiind exotică din punctul de vedere al peisajelor, locul unde se pot întâmpla minuni: "Trecură în trap mărunt pe lângă un templu în cinstea lui Hanuman - un zeu care iubea atât de mult lumea încât se întruchipa în carnea maimuței - și pe lângă un templu Saavit care invita la senzualitate, dar sub aspectul veșniciei, obscenitățile sale neavând nici o legătură cu cele ale cărnii și ale sângelui. Copitele cailor pleoscăiau printre fluturi și broaște; arbori uriași cu frunze ca niște farfurii se înălțau peste hățișuri."

Două englezoaice sosesc în vizită în India colonială a începutului de secol XX. Orașul în care vin  - Chandrapore (numele este ficțional deși autorul a trăit ceva vreme în această țară) este împărțit în 2 lumi paralele: cea a englezilor și cea a indienilor. Englezii locuiesc în bungalow-urile lor confortabile și încearcă să își ducă viața ca și cum nu ar fi plecat niciodată din Marea Britanie. Aproape toți îi disprețuiesc pe băștinași văzuți ca fiind necivilizați și, deseori, periculoși. În oraș există și o pătură de intelectuali indieni: doctori, ingineri, avocați (unii dintre ei având studii făcute în Anglia) care se simt jigniți de felul în care sunt tratați de englezi. În rândul lor se întrezărește visul independenței deși nu sunt foarte siguri că India ar putea fi guvernată fără ajutorul englezilor.

Scriitorul îi vede pe băștinași ca fiind orientali prin excelență, ceea ce poate fi interpretat ca un lucru rău sau doar diferit: 

"Nu putem să ne organizăm, asta explică totul. Nu putem să ne ținem cuvântul dat, nu putem ajunge la timp la gară... O ducem așa și tot astfel o să trăim, cred, până la sfârșitul veacurilor."

"Își ridică deodată vocea și porunci să se servească masa. Servitorii răspunseră strigând că masa e gata. Voiau să spună că ar fi dorit să fie gata, și fură înțeleși corect, căci nimeni nu se clinti din loc."

Aziz, un tânăr doctor indian care lucrează la spitalul local, este descris ca fiind "în fond, mai mult sensibil decât pătrunzător. În fiecare frază el descoperea un înțeles, dar nu întodeauna cel adevărat, și viața lui, deși plină de activitate, era în bună parte visare." Aziz este și el nemulțumit de aroganța cu care se poartă englezii. În același timp, și-ar dori să se înțeleagă mai bine cu aceia dintre ei pe care îi admiră. Fire înflăcărată și pripită, el pare a se îndrăgosti pur și simplu de străinii care îl tratează cu bunătate. Este vorba de domnul Fielding, conducătorul școlii, și de bătrâna doamnă Moore, mama magistratului local, venită în India împreună cu domnișoara Quested, pentru a înlesni căsătoria dintre aceasta și fiul ei. Drept urmare, când i se ivește ocazia, încearcă cu orice preț să îi impresioneze propunându-le o excursie la peșterile Marabar, o zonă de cult misterioasă aflată în apropierea orașului. 

Aziz lansează invitația dar nu se așteaptă ca englezii să îi dea curs - pentru indieni aceasta este doar o formă de politețe. Excursia îi depășește priceperea și mijloacele financiare, lucru pe care un indian bine educat l-ar intui. Din păcate, englezii nu cunosc aceste reguli nescrise așa că doctorul se vede nevoit să își țină cuvântul. Un șir nefericit de întâmplări o face pe domnișoara Quested să îl acuze de tentativă de viol. Aziz este încarcerat și, din acel moment, prăpastia dintre englezi și indieni se adâncește. Domnul Fielding trece de partea lui, drept urmare este exclus din activitățile micuței colonii engleze. Procesul este prezidat de un judecător indian care are greaua misiune de a ține în frâu cele 2 neamuri. 

Englezii consideră că au dreptul de a fi mai aroganți ca în mod obișnuit față de cei pe care îi consideră "rasă inferioară". Profitând de faptul că  domnișoara Quested primește un scaun pe o estradă specială fiindcă i se făcuse rău, toți englezii se mută alături de ea și preiau conducerea ostilităților. Victoria lor este, însă, de scurtă durată. Avocatul lui Aziz știe cum să convingă judecătorul că este greșit ca ei să aibă locuri privilegiate în timpul procesului. 

Verdictul este neașteptat - domnișoara Quested își dă seama că nu doctorul o atacase în peșteră și are tăria de caracter de a mărturisi asta în timpul ședinței. Aziz scapă iar recunoştiinţa lui se îndreaptă în mare măsură spre Fielding, europeanul care îi ținuse partea împotriva celor de-un neam cu el. Relația lor devine tensionată atunci când Fielding, un om corect din fire, decide să o adăpostească pe Adela Quested, acum alungată de ceilalţi englezi, la el acasă. 

Adela va pleca repede din India, căsătoria ei fiind anulată. La scurt timp, și Fielding se întoarce în Anglia. Aziz bănuiește că pentru a se căsători cu Adela. Prietenia lor moare. Se întâlnesc, după câțiva ani, în alt stat al Indiei, se împacă dar constată, cu tristețe, că legătura dintre ei nu are vreun viitor. Viețile le sunt mult prea diferite. Fielding, acum om căsătorit, cu familie, "care trecuse în tabăra anglo-indienilor prin căsătoria lui cu o concetățeancă" îl vede pe Aziz ca "pe un memento, un trofeu" al propriului lui "eroism din trecut".

"Cea mai mare parte a vieții noastre este atât de plicticoasă încât nu se poate spune nimic despre ea, iar cărțile și expunerile care vor să o prezinte drept interesantă sunt obligate să exagereze, în speranța de a-și justifica propria lor existență. Înăuntrul învelișului său de muncă sau de obligații sociale, spiritul omenesc moțăie aproape tot timpul, înregistrând deosebirea dintre plăcere și durere, dar nici pe departe atât de acut cum pretindem noi." zice scriitorul la un moment dat. Deși nu cunosc personal prea mulți indieni sau prea mulți englezi aș zice că, da, unele fapte sau caractere sunt exagerate. Numai pentru a sublinia ideea diferențelor dintre civilizații, însă. În schimb, cartea oferă cititorului o imagine fermecătoare a Indiei junglelor și a templelor budiste/jaine care invită la călătorie deși partea mai pragmatică din mine îmi spune că îți trebuie minte de poet ca să vezi lucrurile așa iar dacă nu o ai s-ar putea ca, ajungând acolo, să fii dezamăgit.

sursa

Unul din motivele pentru care îmi pare rău că, de ceva vreme, merg numai cu metroul. Povestea de mai jos se întâmpla într-un autobuz, prin Bucureşti, cu vreo... mulţi ani în urmă:)

EA – serioasa foarte, la patru ace, îl suna pe EL.

‘’Puiuț... ce faci?”

…….

“Stăteai... binee!!Hai că te roagă și mămicuța să pui la încălzit păpicu’ că vine...” - (mămicuța, nu mai bătrână de 30 de ani, aruncă o privire semnificativă înspre doamna mai trecută prin viață de lângă ea)

……..

‘Hai măi puiuțu...te roagă mămicuța..”

Puiuțul e, evident, îndărătnic. Cel puțin așa deduc din următoarea ei replică:

“Măcar o salată să faci..”

………

Puiuț… dacă nu faci sălățică iți dă mamicuța o bătăiuța...”

………

“Nu ești mic… ești mare...”

……..

În acest moment intervine și însoțitoarea eroinei, o doamna pe la vreo 50 de primăveri numărate, la fel de sobră și serioasă ca și cea dintâi:

“Puiuț... dacă nu încălzești păpica vin și io și îți dăm amândouă bătăiuță!!”

Se pare că puiuțul habar n-are ce pericol îl paște. Deja vizualizez o scenă de violență domestică cu accente kinky întreruptă, din fericire, în clipa în care o aud din nou pe ea, zeița vorbelor duioase din troleu:

“Bine puiuț… îți iau bombonicuțe... să faci sălățica!!”

Răsuflu ușurată. Puiuțul a scăpat cu bine. Urmeaza pupicii de rigoare, după toate schemele și regulile amorului telefonic. EA închide telefonul și îi șoptește conspirativ doamnei:

“I-am promis că-i iau bombonele d-alea, Tip Top, dacă face salata…

Doamna... înțeleaptă către EA:

“Păi doar cu bombonele îl faci să vină în bucătărie!”

5 aprilie 2006

sursa

Dimineața, ceasul începe să sune cu o oră și jumătate înainte să plec. În fiecare zi mă trezesc cu o oră înainte sa plec. Pun de cafea, fac un duș, mănânc (sau nu), beau cafeaua și fumez: o țigară, două sau trei. Mă îmbrac. Uneori mă și machiez. Întotdeauna îmi dau cu cremă pe față și cu ruj pe buze. Aproape mereu am șireturi de legat. Îmi pun legitimatia la gât, îmi iau haina și geanta și sunt gata. Ușa se deschide după 4 răsuciri ale cheii. La fel se și închide. În fiecare zi răsucesc cheia în ușă de cel puțin 16 ori.

Merg pe jos. Sunt grăbită pentru că mereu plec un pic mai târziu decât ar trebui. Merg repede. Trec de 5 intersecții, 3 câini și 4 cerșetori care nu-și schimbă niciodată locul. Ajung la ușa clădirii. Deschid ușa cu legitimația, fac 2 pași înainte, 5 la stânga și ajung la lift. Urc 5 etaje, mai deschid o ușă cu aceeași legitimație, fac 3 pași înainte,10 la stânga și ajung la birou.

Nu ajung niciodată mai devreme ci fix la fix. Primul lucru pe care îl fac e să îmi deschid calculatorul și aplicația principală (aia care iți monitorizează întârzierile). De-abia dup-aia îmi las haina în cuier, îmi iau o sticlă cu apă și mă întorc la calculator. În fiecare zi, in primele 5 minute, mă loghez în celelalte aplicații pe care le folosesc.. Apoi lucrez...

2 ore. Pauză de țigară...15 minute. Cobor cu liftul 5 etaje, îmi iau o cafea de la aparat, ies afară și fumez 2 țigări. Încă 2 ore de lucru. Pauza de masa...1 oră: lift, 2 tigări, cafea, mâncare, alte 2 tigări, lift. Pauza se termină. Mă întorc la birou... 2 ore. Altă pauză... 15 minute: încă o cafea sau, poate, ceai, 2 țigări, 2 drumuri cu liftul.. Alte 2 ore. Programul s-a terminat. Mă deloghez din aplicații, îmi pun telefoanele în geantă, îmi iau haina pe mine și plec. În fiecare zi merg cu acelasi lift, pe acelaşi traseu, de cel puțin 8 ori. Drumul spre casă dureaza mai mult. Nu mă mai grăbesc. Ajung la bloc, deschid ușa, urc 2 etaje, răsucesc cheia de 4 ori la intrare și apoi de încă 4 ori ca să mă încui înăuntru și sunt acasă. Mănânc și fac un duș. Apoi mă uit la un film, citesc sau ies în oraș. În cele din urmă, adorm.

Dimineața, ceasul începe să sune cu o oră și jumătate înainte să plec...

28 ianuarie 2007

 ...Am avut avionul la 8, m-am trezit la 5 fără 10, am dormit vreo 4 ore. Nu am pierdut avionul. Soră-mea nu a fost așa de norocoasă; a ajuns în Charles de Gaule când porţile erau deja închise.

Aeroportul, auzisem asta deja, e organizat simplu și eficient. Bagajele au ajuns la punctul de preluare aproape odată cu noi. La ieșire, ca peste tot, am trăit un mic moment de derută. Din fericire, am găsit până la urmă gara. Nici nu e așa de complicat: fie cobori direct din aeroport, fie ieși în parcare și apoi intri în următoarea clădire pe stânga. De acolo am luat un bilet combinat - dus întors în oraș cu CAT (City Airport Train) și un abonament de 72 de ore  pe toate mijloacele de transport, totul pentru 32 de euro.

Hotelul, am aflat noi la fața locului, era destul de departe atât de centru (noi, stăteam, practic, într-un orășel satelit numit Hufferdorf) cât și de metrou. Nu știam asta când am ajuns așa că am mers cel puțin vreo jumătate de oră prin cartier, târâindu-ne trolerele cele zgomotoase după noi. Într-un final, strada s-a mai lărgit, au apărut vreo 2-3 restaurante drăguțe, o biserică și, imediat după colț, l-am găsit și pe el, domnul hotel.

Primele locuri pe care le-am vizitat când am ajuns înapoi în centru (după un scurt moment de rătăcire pe șoseaua de centură în căutarea metroului) au fost Stephansdom-ul, catedrala de la kilometrul 0 al orașului, și o parte din Hofburg, palatul imperial. Ziua s-a nimerit a fi cețoasă așa că nu am văzut prea multe în interiorul catedralei. Nici exteriorul nu m-a încântat mai tare pentru că am prins perioada renovărilor așa că jumătate din clădire era îmbrăcată în schele. Mi-au plăcut, în schimb, trăsurile parcate în jurul pieței. 

După o scurtă plimbare am ajuns la Hofburg. Deja o văzusem pe Sisi peste tot așa că ne-am hotărât să îi vizităm și muzeul. Biletul pe care l-am cumpărat cu vreo 11.5 euro ne dădea acces la colecția de veselă a palatului, muzeul împărătesei și apartamentele imperiale. 

Prima expoziție este imensă. Obiectele de-aici sunt, în mare parte, din aur și argint. Nu greșesc, probabil, dacă zic că multe dintre ele au fost lucrate cu metale aduse din Transilvania. 

Muzeul împărătesei pare cam mare pentru câte obiecte sunt expuse. În primul rând, nu avem voie să facem fotografii și asta e enervant mai ales că ei nu protejează, aici, cine știe ce comoară imperială ci artefacte precum rochița de botez a lui Sisi, potcoava unui cal din grajdurile ei, etc... Pe toți pereții sunt atârnate portrete ale miticei făpturi, de fapt aceleași 4-5 ipostaze care se repetă la infinit, și versuri scrise de ea (drăguțe, ce-i drept, în stilul romantic târziu dar nu nemaipomenite). 2 instalații interactive trezesc spaima: una dintre ele, o păpușă de mărimea unui copil de 5 ani, se dă huța agățată de tavanul unei camere. E, evident, viitoarea împărăteasă în copilărie. Mi s-a ridicat părul pe ceafă; cumva mă așteptam să se stingă lumina și fantomele să apară de peste tot. Cealaltă, situată în camera (întunecată!!!) care reconstituie momentul asasinării, este o statuie neagră, în mărime naturală, a lui Sisi, prinsă într-un hublou de sticlă. 

Terminând incursiunea în universul simbolului Vienei rebrand-uit cu ajutorul tehnicii moderne, am ajuns într-un loc mai convențional, liniștitor pentru simțurile noastre chinuite - apartamentul regal. Efectele speciale dispăruseră, ce-i drept, Sisi însă rămânea prezentă. Portretele, aceleași pe care le văzusem și mai devreme, erau peste tot. Ceea ce făcuse sau cum trăise împăratul nu prea conta decât în raport cu soția lui, produsul de marketing care câștigase la loteria succesului. Dar iată, nici nu îmi termin bine vorba că dăm peste sala de gimnastică a împărătesei. Era, se pare, o femeie activă, care prețuia mișcarea sau, mai degrabă, după cum zic răutăcioșii, o sclavă a propriei frumuseți.

Aceeași senzație de țeapă am mai avut-o și în casa lui Mozart care, la fel ca în povestea cu hainele cele noi ale împăratului, nu prea există. Mai concret, apartamentul este păstrat intact dar nimic din felul în care era aranjat în timpul vieții compozitorului nu a supraviețuit până astăzi. Un ghid audio complet îți oferă toate informațiile necesare pentru a-l înțelege pe Mozart și epoca lui. Când ajungi în apartamentele familiei, în schimb, găsești doar camere goale și câteva obiecte disparate de mobilier. Ghidul și panourile din jur te invită să îți imaginezi: oare unde era așezat patul, ghiciți în care cameră își avea Mozart biroul, s-ar putea ca aici să fi fost camera servitorilor. E puțin, totuși, pentru un muzeu respectabil și, în opinia mea, ora petrecută acolo ar fi mai câștigată în alte părți ale Vienei. Dacă la asta adaug că şi aici exista aceeaşi interdicţie de a poza, povestea devine cu atât mai amuzantă...