Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Vederi din Taormina

În Taormina, ultimul orășel din preajma Cataniei pe care l-am văzut, am ajuns pe la prânz, într-o zi călduroasă de toamnă. Mi-amintesc că era în jur de 1 după-amiaza, îmi era foarte foame, așa că mi-am luat un panini, o cafea și o apă de la ghereta din stația de autobuz. Am mâncat pe o băncuță mai ascunsă de soare și concluzia a fost evidentă: în Italia, până și sandwichiurile făcute la colțul străzii sunt delicioase. Un pic mai fericită, am pornit apoi pe străduța de centură care urcă spre orașul vechi. Taormina este cunoscută turiștilor în principal pentru al său Teatru Grec, al doilea ca mărime după cel din Siracusași privelistea de-acolo. Văzusem câteva poze de-acasă așa că doream și eu să ajung să-l vizitez. 

Amfiteatrul (10 Euro biletul) nu mi s-a părut deosebit de interesant, prea puține structuri originale au rămas în picioare, dar marea, stâncile și căsuțele colorate văzute de sus, opresc pe oricine în loc pentru o a doua privire sau fotografie. Dacă stau să mă gândesc mai bine, aici am zăbovit și eu cel mai mult. 







Am făcut apoi cale întoarsă pe străduțele înguste, pietruite, ale orașului medieval, spre partea de jos  a Taorminei cu a sa plajă pe care abia așteptam să o văd. Pe drum, m-am întâlnit cu vitrine pline de jucării pentru copii mari, mai ales obiecte de ceramică, viu colorate, pe care cu greu te puteai abține să nu le iei acasă. Cele două obiecte de mai jos, capetele maure, sunt reprezentative pentru olăritul sicilian, majolica,  și au o legendă interesantă cu dragoste, evident, dar și cu temperament și răzbunare. Se zice că el, maur, și ea, siciliancă, s-au zărit întâmplător și s-au îndrăgostit. Iubirea ca în basme a durat până când domnița a aflat că prințul arab are deja o soție și copii acasă, motiv pentru care urma să se și întoarcă acolo. Ca orice femeie cu sânge fierbinte. sicilianca nu a putut să treacă peste veste fără a lua măsuri, așa că, dorind ca iubitul ei să-i rămână pe veci alături, i-a tăiat capul și l-a transformat în ghiveci pentru flori. Nu mai știu cum a ajuns și ea în aceeași situație, dar unele dintre cele mai vândute suveniruri din Taormina sunt vasele pe care le puteți vedea mai jos. Din motive evidente, se zice că nu e bine să stea împreună.


Alte locuri care merită, probabil, văzute sunt grădinile Naxos, grădinile publice ale orașului. Nu am intrat deoarece soarele se grăbea să apună iar eu voiam să văd plaja şi Isola Bella, un parc natural situat pe o bucată de stâncă, la care se poate ajunge străbătând apa de pe plajă, unde o englezoaică îndrăgostită de Italia, a creat, se pare, un parc natural unic. Complexul era închis când am ajuns, așa că m-am bucurat doar de apusul de soare și de plimbarea prin apă. Deși priveliștea era faină și aici iar plaja părea genul acela de loc liniștit, unde te poți bucura în liniște de o carte și de un pui de somn de după-amiază, nu inspira la scaldă și huzur estival, din cauza pietrelor ascuțite și alunecoase care înlocuiau nisipul. Aici, mi-am cumpărat, printre altele, papuci de plastic pentru pietre, pe care, din fericire, nu am avut ocazia să îi mai folosesc de-a lungul traseului meu. 


În piața centrală a orașului, o expoziție de pantofi roșii, etichetate cu numele și vârsta proprietarelor, vorbea despre violența
 împotriva femeilor.



Isola Bella



Cum se ajunge în Taormina?
Din Catania, am luat autobuzul (compania Interbus), iar biletul dus-întors a costat 8.3 Euro.

Etna, o incursiune într-o altă lume


Nu mă așteptam să reușesc nici măcar când m-am trezit și m-am îmbrăcat de dimineață. În primul rând, autobuzul pleca foarte devreme, ceea ce, în general, nu mă motivează prea mult, mai ales când sunt în vacanță. În al doilea rând, nu îmi era încă foarte clar cum voi reuși să ajung să văd niște cratere, dar și să cobor de pe munte în timp util pentru ultimul transport spre oraș iar informațiile de pe internet nu mă ajutaseră prea tare. Din câte îmi dădusem seama, existau cel puțin trei feluri de a ajunge pe Etna:

     - varianta temerară, care presupunea inclusiv o plimbare (mai lungă sau mai scurtă, în funcție de buget) prin zonele periculoase și atractive ale vulcanului
     - varianta cozy, urcatul în trenul special (Circumetnea) care înconjoară muntele, trecând prin orășelele pitorești, construite din lavă, de pe pante, și urcă până pe la vreo 1000 de metri altitudine
     - varianta cu bani, în care se rezervă o excursie organizată de la hotel sau de la una din agențiile turistice din zonă.

 Cumva, în dimineața aceea, mânată de o dorință inexplicabilă de a-mi depăși limitele, am ales calea anevoioasă.

Am început ziua bine - am ajuns în stație cu 15 minute înainte de plecarea autobuzului. Pe 17 septembrie 2016, data eroicei mele încercări, circula un singur autobuz care mergea din Catania până la refugiul Sapienza (1500 de metri) și acesta pleca la înfiorătoarea oră de 8:15, dimineața. De acolo am luat telecabina până la 2500 de metri și apoi am urcat cu piciorușele din dotare, cale de 5 kilometri, până la Torre del Filosofo (2950 metri). Altă variantă ar fi fost să închiriez un loc într-un 4x4 care să mă ducă sus, cât ai bate din palme, dar influențată de ceea ce citisem pe internet și anume că drumul până la Torre del Filosofo e ca o plimbare plăcută prin parc și încurajată de mai tinerii mei prieteni, Michiel și Nicola, pe care îi cunoscusem în autobuz, am ales the hard way și iată-mă urcând și pe munte în escapada mea italiană. 
Cu telecabina spre 2500

Nu a fost deloc un traseu ușor sau poate că nici eu nu aveam condiția fizică necesară pentru el. Deși panta nu este foarte abrută, picioarele se afundă tot timpul în cenușa moale, rămasă de la ultimele erupții, vântul bate din ce în ce mai tare pe măsură ce urci iar în apropierea Turnului, nori furioși de abur te lovesc în față, cu o forță atât de mare încât riști să îți pierzi atât gadgetul cu care filmezi peisajul, dar, mai ales, echilibrul. Peisajul selenar sau, mai degrabă marțian, din jur merită, în schimb, tot efortul iar dacă, la fel ca mine, veți ateriza involuntar în fund în timpul coborârii, veți observa că solul e moale și călduț, semn că cuptorul de dedesubt mai are multe de oferit Siciliei. 




Torre del Filosofo este cel mai înalt punct accesibil fără ghizi. De acolo începe zona craterelor (Silvestri) și cum Etna este un vulcan activ, este recomandat ca expedițiile turistice să nu se desfășoare fără supraveghere. Există, desigur, și întâmplări fericite cum a fost cea trăită de noi când, văzându-ne pierduți în peisaj, un nene ne-a făcut semnul hotărât care s-ar putea traduce în toate limbile posibile ca hai! Din moment ce era urmat, deja, de un grup mare de oameni am decis că e de încredere și am ținut-o tot așa, din crater în crater, până când cineva ne-a pus o întrebare în franceză. Era clar, nu ne aflam în locul potrivit!



Cum se ajunge pe Etna?
Din Catania, se ajunge cu autobuzul (compania AST) până la refugiul Sapienza (1500 m). În septembrie 2016, circula un singur autobuz, care pleca la 8:15 din autogară și se întorcea la 16:30. Drumul durează 1 oră și 45 de minute, cu o oprire de 30 de minute în Nicolosi. Prețul biletului dus întors este de 6 euro

De la refugiul Sapienza, se ia telecabina până la 2500 de m (preș dus întors: 30 de euro).
Opțional: - 4x4 până la Torre del Filosofo - aproximativ 30 de euro;
               - ghid pentru vizitarea craterelor -aproximativ 24 de euro.

Nicolosi, orășelul construit din lavă în care ne-am oprit pentru o jumătate de oră. 














Craterele Silvestri și drumul de întoarcere.









Puternică

Un culoar lung, gresie cafenie pe jos, pătată de nămolul adunat de pe tălpile miilor de încălțări care au trecut pe-acolo de-a lungul zilei. Panouri albe și verzi pe pereți, neoane pe tavan. Niciun mesaj publicitar azi.Sunt singură și mă preling de-a lungul pereților, liniile drepte îmi fac rău, caut un colț rotund și prietenos în care să mă ascund, de ce oare mă întreb și eu, n-are de ce să îmi fie teamă, am făcut drumul acesta de mii de ori. Nu am de ce sa mă sperii, sigur voi mai trece pe aici de încă câteva mii de ori și nimic nu se va schimba, nu va fi fundamental diferit, doar eu voi îmbătrâni, voi mai pierde iluzii, voi căra din ce în ce mai resemnată geanta, sacoșa sau punga de cadouri, singură, speriată, neștiind să caut sau să cer ajutor, continuând, fiindcă la asta mă pricep, să mă adun doar cu mine.

Neil Gaiman, unul dintre autorii care m-au însoțit de-a lungul anului 2016

Am stat, m-am gândit și m-am răzgândit - nu voi vorbi despre 2016 și nici nu îmi voi face planuri pentru 2017. Dacă am învățat ceva în ultimii ani este că planurile punctuale și dorințele mărețe trebuie privite întotdeauna cu o urmă de rezervă, chiar sau mai ales la început de an. Până la urmă nu se știe niciodată ce ne rezervă viitorul. Voi scrie, în schimb, despre unul dintre autorii descoperiți în 2016. Am citit mai puțin ca de obicei, poate și fiindcă m-am întors la un job stabil, stres și iluzia că munca mea e importantă. Sper, deși nu prea pare, că 2017 va fi mai bun din punctul ăsta de vedere. Cu toate acestea, cred că orele petrecute în compania scriitorului de care voi vorbi mai jos au fost un timp câștigat pentru mine, așa că vi-l recomand și vouă. 

În ultimii trei ani, de când am descoperit literatura realistă, serioasă așadar, am renunțat la a citi cărți încadrate în categoria fantasies pentru că majoritatea nu se mai ridicau, pur și simplu, la înălțimea standardelor de scriere cu care mă obișnuisem în lunile în care hrana mea literară fusese formată exclusiv din autori de short stories premiați. Evident, nu citisem tot ce există în domeniu iar Neil Gaiman, peste care am dat din întâmplare, a fost o surpriză foarte plăcută. Am intrat în universul lui, la începutul primăverii, cu Zei Americani și am  terminat 2016 citind Neverwhere (care ar însemna, cred, tradus Tărâmul de nicăieri). Zeii Americani m-au captivat, în primul rând, prin originalitatea ideii - cum ar fi dacă credințele și personajele religioase capătă putere prin simplul fapt că un număr foarte mare de oameni le dedică timp și speranță iar pe măsură ce obiceiurile se schimbă și apar noi idoli, vechii zei se cufundă în uitare și mizerie? În povestea lui Gaiman, ființele mitice ale Americii sunt vii, atât cele vechi, aduse de emigranți cu secole în urmă, cât și noile superputeri planetare născute din tehnologie și, între cele două tabere, se pregătește o confruntare pe viață și pe moarte. Și Neverwhere este populată de creaturi magice, dar acestea sunt mai, degrabă, emanații ale orașului, în acest caz Londra, sub care se găsește un tărâm fascinant populat de ființe bizare, pe jumătate oameni, pe jumătate vrăjitori, în care șoarecii sunt respectați ca zei și serviți de cei care vorbesc șoriceasca iar viața funcționează după reguli stricte, a căror logică scapă locuitorilor orașului de deasupra. 

Dincolo de povești, pe care eu, ca adult iubitor de magie, le-am găsit fascinante, ceea ce m-a ținut în priză de-a lungul cărților acestora. este și felul poetic și, totuși, adânc conectat la realitatea umană în care Gaiman scrie:

All we have to believe with is our senses: the tools we use to perceive the world, our sight, our touch, our memory. If they lie to us, then nothing can be trusted. And even if we do not believe, then still we cannot travel in any other way than the road our senses show us; and we must walk that road to the end.

There are stories that are true, in which each individual tale is unique and tragic, and the worst of the tragedy is that we have heard it before, and we cannot allow ourselves to feel it too deeply. We build a shell around it like an oyster dealing with a painful particle of grit, coating it with smooth pearl layers in order to cope. This is how we walk and talk and function, day in, day out, immune to others' pain and loss. If it were to touch us it would cripple us or make saints of us; but, for the most part, it does not touch us. We cannot allow it to.

People believe, thought Shadow. It's what people do. They believe. And then they will not take responsibility for their beliefs; they conjure things, and do not trust the conjurations. People populate the darkness; with ghosts, with gods, with electrons, with tales. People imagine and people believe: and it is that belief, that rock-solid belief that makes things happen.

(American Gods)

And I wanted to talk about the people who fall through the cracks, to talk about the dispossessed - using the mirror of fantasy, which can sometimes show us things we have seen so many times that we never see them at all - for the very first time.

Richard had originally imagined London as a gray city, even as a black city, from pictures he had seen, and was surprised to find it filled with color. It was a city of red brick and white stone, red buses and large black taxis (which were often, to Richard's initial puzzlement, gold or green, or maroon), bright red postboxes, and green grassy parks and cemeteries.
It was a city in which the very old and the awkwardly new jostled each other, not uncomfortably, but without respect; a city of shops and offices and restaurants and homes, of parks and churches, of ignored monuments and remarkably unpalatial palaces; a city of hundreds of districts with strange names - Crouch End, Chalk Farm, Earl's Court, Marble Arch - and oddly distinct identities; a noisy, dirty, cheerful, troubled city, which fed on tourists, needed them as it despised them, in which the average speed of transportation through the city had not increased in three hundred years, following five hundred years of fitful road widening and unskillful compromises between the needs of traffic, whether horse-drawn or, more recently motorized, and the needs of pedestrians; a city inhabited by and teeming with people of every color and manner and kind.

But the most important thing to understand is this: all things want to open. You must feel that need and use it. 

(Neverwhere)

Impresii culese pe drum, la început de an

Din întelepciunea pe care (n)-o aveam acum 8 ani fără o zi. Între timp am învățat că singurătatea asumată nu e întotdeauna cel mai rău lucru și că e important ca ceea ce faci, indiferent dacă e vorba de petrecerea de Revelion sau de alte planuri pigulite cu multă grijă, să te ducă exact unde vrei să ajungi în momentul acela. Și așteptările prea mari strică - viața e așa cum e, o adunătură de banalități și repetiții, unde noutatea și farmecul te surprind de unde nu te aștepți și nu de unde îți plănuiești să...

Un an frumos și bogat în toate lucrurile pe care vi le doriți!

Un început de an e o ocazie să te strângi cu prietenii și nu un moment prielnic singurătății deși, după multe petreceri de sfârșit de an, stresați, nespălați, certați, mult prea băuți și mâncați, oamenii se întreabă retoric "De ce m-am complicat? Nu era mai bine sa rămân acasă?"
Nu, în niciun caz. O seară petrecută acasă (și mai rău - singur acasă) în momente care se vor a fi speciale generează, mai ales în cazul celor slabi cu duhul (cum suntem mulți), depresii.
Petrecerea de revelion, în schimb, dă naștere unor situații noi.
Poți, de pildă, să te cerți cu iubitul sau iubita. Un sfârșit de an e întodeauna asociat cu o închidere de bilanț, deci lucrurile care nu "rimează" ies mai tare în evidență. E frumos însă ca împăcarea să fie rapidă - oamenii trebuie să se amăgească și autoamăgească cu iluzia unei perfecțiuni care, în fapt, nu va exista niciodată.
Mai poti să faci chestii "noi" și teribiliste: să pupi o nouă gură, să bei până îți împrăștii conținutul stomacului pe pereți, să te trântești cu fundul gol pe zăpadă la -20 de grade, să discuți despre multe și mărunte până faci febră la limba,să...
Dacă ești la munte vei încerca, probabil, să ajungi pe o pârtie. Frumos ar fi să reusesti deși, uneori, nici nu poți să-ți lași mașina în incinta respectivei localități iar în unele stațiuni străzile sunt la fel de aglomerate ca în Vamă vara. Nu mai vorbim de locurile special amenajate pentru distracții de iarnă: la baza pârtiei cutărică stau claie peste grămadă skiori începători, săniuțe și drăcovenii cu motor, altă pârtie e închisă din cauza bolovanilor, dincolo nu mai știu ce s-a întâmplat, etc..
Nici să vrei să te întorci acasă, după atâta "distracție", nu pare întodeauna o idee bună. Cumva legile lui Murphy te ajută să pleci cu "gloata", chiar dacă tu crezi că ți-ai luat toate măsurile de precauție pentru o călătorie lejeră. Dacă nu ai bilete de tren cumpărate cu o săptămână înainte, o răbdare îngerească, o carte bună și vezică încăpătoare ca să suporți întârzieri de minim o oră, vei sfârși vacanța deprimat, stând pe culoarul trenului, în frig, sau în capul altor turiști alături de oameni, bagaje, animale și toate celelalte obiecte care pot fi cărate într-o drumeție de câteva zile. Bineînțeles, poți să pleci și cu mașina ta. Așa vei sta măcar comod - deși timpul de sosire la destinație va fi cel puțin dublu.
Așadar... ce rost are, întreb, să stai singur acasă și să-ți tai venele când poți pleca în lume la sfârșit de an și să ajungi să vrei să-i omori pe alții?

4 ianuarie 2009

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...