Am fost acolo atât de demult încât amintirile mai sunt doar frânturi de senzații. Asta la prima vedere pentru că dacă stau o clipă locului, dacă mă uit un pic pe puținele poze pe care le-am făcut (deh, era 2008, și, pentru mine, nu sosise încă vremea aparatului la gât și fotografiatului frenetic) revăd, ca printr-un geam blurat de ploaie, drumul  pe jos de la gara din centrul Amsterdamului până la periferie, unde ne era hotelul. Îmi mai aduc aminte și senzația de dezamăgire pe care am încercat-o ieșind din gară - zona din jur era în construcție, noi, pietonii eram direcționați prin pasaje înguste departe de locurile în care mașinile forau neîncetat iar orașul vechi nu se zărea pe nicăieri. Din fericire s-a dovedit a fi la doi pași, suficient de pitoresc încât să mă încânt iarăși ca un țânc văzând clădirile cu fațade înguste, aplecate înspre apă, și canalele pe care treceau bărci, unele pentru transport, altele în care locuiau oameni.

Mi-au rămas în minte, mai pregnant ca în alte călătorii, pentru că le vedeam prima oară, picnicurile firești de la marginea gârlei, mulțimea de biciclete și atitudinea firească, relaxată, a olandezilor. Cred că am fost fericită în cele trei zile petrecute acolo, un găgăuță învârtindu-se la întâmplare prin lumea aceea de sunete, mirosuri și priveliști necunoscute. Mi-a plăcut tot, de la agitația din centru, la piețele cu de toate, de unde am cumpărat eșarfe marocane pentru acasă, și la tipul care servea pizza în bodega unde ne-am oprit și ne-a povestit, un pic, cu ce se mănâncă Amsterdamul, în timp ce noi ne delectam cu plăcinte cu mere și cafea.  

Nu mă puteam abține să nu casc gura la oameni, un amestec atât de exotic de rase și culori - mi-aduc aminte că într-o zi am luat tramvaiul, nu mai știu unde ne duceam, probabil voiam doar să scăpăm de ploaie, și nu m-am putut lua ochii de un cuplu - erau frați, probabil - ea avea trăsături finuțe, de asiatică, și pielea de ciocolată iar el era negru tuci, dar avea cu ochii pieziși. 

Într-o seară ne-am aventurat în cartierul roșu cu mirosurile lui de iarbă și femeile din vitrine, mă rog, multe erau femei doar pentru privirile mai încețoșate, am văzut la un moment dat un tip încurajat de prieteni să intre la una dintre fetele ăstea. Nu am mai stat să văd continuarea, dar bănuiesc că nu a găsit acolo ceea ce își dorea - tipa asta avea umerii lați, bicepșii bine conturați și vreo 1.85.

Într-o seară am mers în Delft, o copie mai micuță a Amsterdamului, vestită pentru universitatea ei. Am băut o bere, ne-am plimbat prin campus și am văzut biblioteca - săpată sub un deal, astfel încât în zilele frumoase puteai citi atât în cât și pe clădire.

Rotterdam, ultimul oraș pe care l-am văzut, e cu totul altceva. Deși trenul care ne-a dus acolo, ne-a mințit cu priveliștea unei Olande bucolice, cu văcuțe care pasc câmpuri de un verde ireal, separate între ele prin canale cu apă sărată, orașul, sau ceea ce am văzut noi din el, e o invenție a secolului XXI. Aici bombardamentele din al doilea război mondial au distrus în întregime centrul vechi, așa că totul a fost reconstruit după principiile arhitecturii moderne. Nu e tocmai priveliștea diferită, tipică unei alte țări pe care o caută un călător, dar e ceva ce merită admirat, mai ales că olandezii duc o luptă continuă cu apa - diguri sunt construite sau îmbunătățite în fiecare an, pentru a mai smulge mării o bucățică de pământ, din gropile săpate pentru clădirile în construcție mustește noroiul, dar, cu toate acestea, siluete elegante de zgârie nori se înalță peste tot, sfidând natura. Rămâne de văzut cât vor rezista. 

Amsterdam

 









Rotterdam







Ne-am trezit devreme, pe la 6 jumătate, ceea ce pentru mine - lazy sleeper, care ar petrece quality time cu perna ei în brațe până la orele mici ale după-amiezii e, în sine, o mare performanță. Ținta noastră era un tren de 8 și un sfert care mergea spre evadarea la munte - Sinaia. Nu a fost, propriu-zis, o evadare de sezon cu zăpadă și pârtie, dar nici nu am plănuit-o așa. Voiam să ieșim din oraș și să vedem ceva fain, în cazul ăsta castelul Peleș în care eu nu-mi aduc aminte să fi intrat vreodată (rușine!) și sis fusese când era elevă, ceea ce chiar și pentru anii ei, mai puțini ca ai mei, s-a întâmplat cu mult timp în urmă.

Am ajuns la ținta noastră fără peripeții, adică trenul a venit la ora stabilită și a oprit în Gara Regală, conform orarului. Nu am mai avut parte de experiența asta și seara, din păcate, când a trebuit să petrecem o oră în plus, la minus multe grade, pe peron, așteptând sosirea 'caleștii' noastre.

Am ajuns, după cum ziceam, devreme și am pornit spre castel. Pe drum ne-am dat seama că poate nu alesesem cea mai potrivită zi pentru excursie - era frig, foarte frig și la zece și ceva eram doar noi, turiștii pe stradă. Am văzut foarte mulți turiști străini - e mai greu să îi observi în România pentru că nu este o destinație mainstream așa că glasurile care vorbeau în engleză, italiană sau poloneză, cred, mi-au atras atenția, la fel ca cu câteva zile în urmă când, plimbându-mă prin Centrul Vechi, de Crăciun i-am sesizat pentru prima oară - un pic nedumeriți, dornici să fotografieze totul și, mai important, să găsească un loc cald în care să mănânce.

Castelul Peleș


Pe aleea din pădure care duce spre Peleș și Pelișor, negustorii de chilipiruri și obiecte tradiționale de-abia își deschideau tarabele. La Peleș, în schimb, terasa era plină de oameni care stăteau la coadă pentru bilete sau ca să intre la unul dintre tururi. Biletul pentru adulți e 50 de lei cu vizită ghidată  la etajul 1 (nu se poate altfel) iar taxa pentru fotografii 32 de lei. Străinii sunt privilegiați aici - zărești imediat intrarea pentru tururile în engleză, în timp ce ca român stai în fața unei uși închise, în frig, până termină vizita cei care au intrat înaintea ta.

În holul castelului, ne aștepta ghida, o tipă rezervată și un pic cam reticentă, din punctul meu de vedere, în a împărtăși cu noi entuziasmul vizitei în cea mai modernă, pe vremea ei, adică pe la 1900 așa, reședință regală din Europa. În caz că nu știați, Peleșul a fost primul palat unde s-a instalat curent electric din regiune. Aveau și lifturi, sistem de încălzire centrală (aerul cald venea prin pereți și era distribuit în camere prin niște ferestruici acoperite cu grătare de fier forjat) și aspiratoare (!!!). Mi s-a părut amuzant, totuși, că în această locuință modernă s-a păstrat o caracteristică importantă a vechilor castele medievale - monarhii, și nu numai, aveau posibilitatea de a se strecura din și în bibliotecă, din și în apartamente, prin uși secrete ascunse în spatele unui raft cu cărți sau în dulap. Bănuiesc că aceste amenajări le-au fost pe plac celor cu amante (sau amanți). 

Holul central unde ajungi urcând scara de onoare e o capodoperă sculptată în lemn și aerisită printr-un luminator central, pe șine. Din el se intră în sala armelor (Carol I era, se pare, un mare colecționar) unde nu ai cum să nu remarci armura completă a unui cal și călăreț, datând din secolul 16, precum și o copie a coroanei de oțel a regelui (a pus să-i fie turnată din materialul unui tun turcesc după obținerea independenței în 1872), în bibliotecă - cam mică și înghesuită dar, având, așa cum am văzut și în Cotroceni, un soi de balcon - etaj superior și în alte câteva săli amenajate pentru primirea oaspeților. Mie mi-au rămas în minte cinematograful privat - intim, decorat în culori calde, unde intrau cam 60 de oameni, precum și sala maură. 





Etajul era rezervat, în principal, apartamentelor regale, apartamentelor pentru oaspeți și celor destinate personalului din suita familiei regale. Cel mai fastuos dintre ele este apartamentul imperial, construit în 1906, la aniversarea a 40 de ani de domnie ai regelui Carol, pentru vizita împăratului Austro-Ungariei, Franz-Iosef. 

După vreo 2 ore de vizită, am ieșit în curte, tocmai la timp pentru prima întâlnire cu fulgii de zăpadă ai lui 2016 și cu panourile de mai jos, mărturie, după mine, al unui șir nesfârșit de vizite și poze mai puțin inspirate.





Castelul Pelișor

Fratele mai mic al Peleșului, această locuința a fost proiectul de suflet al reginei Maria. Este mult mai mic, intim și decorat într-un stil drag mie, Art Nouveau. Dacă în Peleș, opulența poate încărca prea mult privirea, Pelișorul îți lasă senzația de acasă. Prețul de intrare este de 20 de lei iar taxa pentru fotografii, la fel ca în fratele lui mai mare, 32.

Expoziția este centrată pe personalitatea reginei Maria - birouri, atelierul de artă, capela, apartamentele ei, ale copiilor și rudelor... Undeva, la parter, există o cameră austeră, decorată cu alb și albastru, ce îi aparținea regelui Ferdinand, singurul semn al trecerii lui prin acest loc, în afară de câteva poze de familie. 

Maria este, în schimb prezentă peste tot - de la portretul de pe scara din holul mare, până la gravurile de la etajul unu și doi. Am aflat că ea dusese  clasicul, deja, talent la pictură și aplecare spre arte pe care trebuia să o aibă orice doamnă de familie bună (nu de alta, dar femeile aveau prea puține roluri publice pe vremea aia) mai departe, concepând mobilă și diferite obiecte decorative în stilul Art Nouveau pentru casa ei, prieteni, expoziții. Camerele cele mai interesante sunt capela și biroul  - cu scaune de lemn, pictate cu crini (un simbol al regalității, se pare), camera de aur (unde, începând cu noiembrie 2015, se află depozitată, într-o casetă inima hoinară a reginei) și dormitoarele copiilor - decorate într-un stil care, deși studiat, inspiră simplitate și naturalețe.