Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Refugiații din Istanbul și imaginea Germaniei salvatoare

Tot citesc, în ultima vreme, povești despre năvala emigranților în Europa, în jurul cărora se polarizează sentimente de simpatie sau, mai des, de groază. Și noi, românii, ca să fim în rândul lumii, ne agităm al naibii de tare deși niciun refugiat intervievat de posturile de televiziune nu și-a mărturisit dorința de a ne "coloniza". 

În Istanbul, am avut ocazia să vorbesc și să-i văd pe câțiva dintre refugiații care doresc să ajungă în Europa.  

Ca să o iau în ordinea cronologică a evenimentelor, m-a frapat faptul că fiecare om care voia să îmi vândă ceva de trei ori mai scump decât făcea sau, mai rar, să îmi sară în ajutor când eram surprinsă în flagrant delict de holbat turistic la străzile dintr-o intersecție, mă întreba plin de speranță: You are from Germany? Le puteam citi dezamăgirea pe față când răspundeam: No, from Romania. Bună! Șe fași? se redresau ei din mers, adăugând gânditori: I know Romanians... Cu toate astea, mă ajutau să găsesc ce căutam, chiar dacă nu le cumpăram marfa.

Am crezut că dorința asta a lor de a "agăța" germani e legată doar de beneficiile financiare pe care le-ar fi câștigat de pe urma unei turiste doldora de bani și naive, până când am avut ocazia să vorbesc, mai pe îndelete, cu niște refugiați. 

Oamenii de care vorbesc sunt kurzi sirieni, așa că situația lor în Turcia e incertă spre periculoasă. Pentru cei care nu știu, kurzii sunt un popor fără țară care numără aproape 30 de milioane de locuitori, răspândiți în Turcia, Siria, Irak și Iran. În Turcia, reprezintă aproape 15% din populație, sunt localizați mai ales în sud-estul țării, la granița cu Siria, și au o lungă istorie de conflicte cu turcii - aceștia nu i-au recunoscut multă vreme ca minoritate iar kurzii, în schimb, și-au creat trupe de gherilă cu care să hărțuiască armata turcă.

E de înțeles că acești foști locuitori ai Damascului și Alepului, două orașe superbe din care, la ora actuală, nu se știe prea bine ce a mai rămas, își doresc să plece din Turcia, spre Europa. Nu au pașapoarte și nu le pot obține din Damasc, așa că singura soluție la îndemână e ca, după ce vor strânge suficienți bani, să se lase pe mâna traficanților de oameni ce traversează Mediterana aducând refugiații pe țărmurile Greciei sau ale Italiei. Au încredere că, odată ajunși aici, lucrurile se vor rezolva de la sine. Germany will help us, zic cu toții, zâmbind. 

Pentru ei, dar și pentru ceilalți neîndreptățiți ai lumii, Germania a devenit farul călăuzitor al umanității. Nemții sunt acei oameni deosebiți care, prin vocea Angelei Merkel, le-au promis azil necondiționat iar Europa Vestică, raiul în care oamenii trăiesc bine și își îndeplinesc visurile. Oare îi putem noi, până de curând, cei mai nedoriți emigranți ai Europei, condamna?

NotăPoza reprezintă o imagine pe care am văzut-o deseori în Istanbul - o familie cu copii mici, adunați într-un colț de stradă al Istanbulului, în jurul unei bucăți de carton pe care scria: We are from Syria. We need help!  

Coasta Greciei: Nea Karvali și Phillipi, orașul vedetă în Noul Testament

Nea Karvali, stațiunea în care am înnoptat în a doua seară a călătoriei noastre spre Thassos, este un sătuc liniștit, cu ieșire la mare, aflat la vreo 11 kilometri de Kavala, orașul din care urma să luăm feribotul. 

Primul nostru contact cu băștinașii, ca să zic așa, s-a ivit sub forma unei doamne pe la vreo 50 de ani, ce turuia rapid în greacă și se oferea să ne găzduiască în apartamentul ei peste noapte. Blocul în care locuia mi-a adus aminte de înjghebările pe care le vedeam deseori în orașe, mai ales în primii ani de după comunism: frumușel și urban, pe partea cu drumul, era asortat cu o grădină de legume, printre care zburdau găini, pe partea cu plaja. Singura diferență (notabilă, aș zice) era că locuitorii își puteau bea cafeaua de dimineață admirând marea Egee, insula Thassos și vapoarele care tăiau neîncetat valurile. 



Am părăsit-o pe doamna noastră după ce am aflat că hotelul Paralia, unde aveam rezervare, era chiar după colț.  Ajunși acolo am răsuflat ușurați - recepționerul vorbea engleza, camerele erau drăguțe și, mai important, am putut să plătim rezervarea cu cardul - 30 de euro pe noapte, o sumă rezonabilă pentru o cameră dublă rezervată cu 2 zile înainte. Gazda noastră din Veliko Tarnovo ne băgase în sperieți povestindu-ne că o prietenă, care fusese în Grecia pe la începutul lui august, rămăsese fără bani fiindcă nu putuse plăti niciunde cu cardul. 

După ce ne-am văzut instalați, am fost să ne scăldăm o oră - era opt seara și marea ne aștepta caldă și fără valuri. Când s-a lăsat noaptea, am mers, la sugestia recepționerului, să mâncăm într-o tavernă aflată în apropiere. Din păcate, nimeni nu vorbea engleza sau româna aici și noi nu știam nicio boabă de rusă, bulgară sau greacă așa că am ales, mai mult pe încercate, mâncarea. Nu ne-a părut rău fiindcă tot ce am gustat (peștele, chifteluțele cu dovlecei, sosul tzatzichi și salata grecească ) a fost excelent. Pe toate minunile ăstea, 3 pahare de vin și o cafea am plătit 44 de euro, cu bacșiș cu tot. Clar, mi-am zis, Grecia, la fel ca Bulgaria, poate fi introdusă cu succes pe lista țărilor unde eroina din Eat, pray, love s-ar duce ca să se regăsească... mâncând. 



A doua zi, am pornit și noi, încet - încet, spre Kavala. nu înainte de a ne opri să vizităm ruinele orașului Philipi. Un vechi centru de putere în Macedonia, datorită minelor de aur aflate în apropiere, pe vremea grecilor și a romanilor, așezarea este menționată apoi, în Noul Testament, ca locul unde apostolul Pavel a convertit primul creștin din Europa, o femeie, pe nume Lydia. Astăzi, un mic sat, Filippoi, cu o piață permanentă, continuă tradiția așezării milenare. De partea cealaltă a drumului, se află ruinele, cu un parc și un restaurant în fața intrării, binevenite după o plimbare de o oră pe câmpul presărat cu pietre. Intrarea în zona istorică, pe care grecii au redescoperit-o după al doilea război mondial, costă 3 euro. Cea mai impresionantă mărturie a trecutului a fost, în ochii unei necunoscătoare, ca mine, amfiteatrul, reconstruit prin 1950 și în care se desfășoară festivalul anual al orașului. În restul perimetrului, plăcuțele explicative vorbesc despre construcțiile și evenimentele importante de aici dar majoritatea vestigiilor istorice nu trec de înălțimea genunchiului. Din loc în loc, se zăresc semnele eforturilor de consolidare sau reconstrucție istorică nu foarte avansate, din păcate, 








La timpul potrivit

Astăzi, la ora unu, va fi înmormântat un fost coleg de facultate. 

R. făcea dializă câteva ore pe zi, de mai bine de 15 ani. Am fost prieteni buni odinioară până când eu am fugit de spaima că, la un moment dat, nu o să mai pot face față. Eram mică, proastă și nu aveam tăria să îl ajut.  Relația s-a răcit treptat, ajungând, în ultimii ani, la stadiul urărilor de la mulți ani,de ziua fiecăruia.

 Mi-am dorit de multe ori să îi spun că îmi pare rău și să stăm măcar o dată de vorbă, pe îndelete, ca în anul trei de facultate. Nu  am reușit să o fac. Uneori îmi era frică că nu sunt suficient de puternică, alteori că o voi da din nou în bară și, în majoritatea zilelor în care mă gândeam la asta, credeam că am timp, că mai am timp, că mâine, poimâine sau săptămâna viitoare va fi mai ușor, voi găsi cuvintele potrivite...

Duminică, timpul s-a terminat.

Ce e de văzut în Stockholm?

sursa
Mâine plecăm în Stockholm și, ca de obicei, sunt pe ultima sută de metri cu pregătirile iar bagajele zac nefăcute. Aștept cu nerăbdare să văd această zonă a Suediei, despre care am citit multe lucruri frumoase. Vreau să vizitez Gamla Stan (Centrul Vechi), câteva muzee (Fotografiska, Skansen Open-Air Museum, The Vasa Museum, The Nobel Museum), să ajung eventual la Drottningholm, palatul regal, cu al său Pavilion Chinezesc, și să fotografiez orașul de pe un deal și de pe o plajă, deși previziunile meteo îmi zic că vremea de scăldat a trecut. 

În afară de asta, am mai programat o zi în Uppsala sau Sigtuna și alta într-o insulă a arhipelagului. Mă gândisem la Sandhamn, o insulă mai îndepărtată, aflată la 2 ore de călătorie cu feribotul de oraș. Drumul până acolo ne-ar permite să vedem arhipelagul pe îndelete.  

Voi ați fost prin Stockholm? Dacă da, ce v-a plăcut și ce m-ați sfătui să vizitez? Merită să-mi iau abonament la mijloacele de transport în comun (stau o săptămână) sau Stockholm card? Ce locuri faine ați vizitat prin împrejurimile orașului? Uppsala sau Sigtuna?Pe unde ați mâncat bine și (relativ) ieftin ?

Jurnalul unei adolescente greu de mulțumit

Introspecție 

17 ianuarie 2001
Sunt uneori prostesc de copilăroasă și mă impresionează prea mult unele lucruri. Îi judec pe alții cu duritate și îi consider imaturi, dar nici mie nu-mi e deloc străină această stare. Mai rau e că la starea de incertitudine psihică se adaugă și hormonii adolescenței. În adâncul sufletului sunt foarte nesigură și tânjesc după aprobarea și aprecierea celor din jur, dar am și momente în care mă comport ciudat, dând dovadă de un tupeu străin mie. Evident că atunci când privesc înapoi în trecut și-mi analizez faptele găsesc tot felul de fisuri comportamentale și îmi vine să mă dau cu capul de toți pereții pentru că am ieșit din cochilia mea. Păcat că uit repede de toate acestea și mă arunc cu capul înainte cu prima ocazie ce mi se ivește. Deh, ale tinereții valuri! Dar, totuși? De ce sunt atât de imatură și inconsecventă și mă aștept fie ca lumea să-mi cadă la picioare, fie ca toți să mă urască?!?

Filozofii de viață 

6 aprilie 2001
Dragostea e o prostie lipsită de importanță. Exacerbarea instinctului sexual ne face să credem că ne-am îndragostit; puțini caută un suflet pereche și majoritatea, ba nu, noi toți, căutăm în dragoste latura sexuală. Munca e tot ce contează în viață.

Experiențe noi 

22 ianuarie 2002
Am băut câte puțin din toate: bere, vin, Garonne... Tot ce știu e că pe la 2 noaptea, când am plecat de la petrecere, mă simțeam închisă în propriul meu corp ca într-o cutie etanșă prin care anevoie puteau răzbate sunetele și din care auzeam din când în când, parcă venind din depărtare, propriul meu glas.

Un scurt popas în Veliko Tarnovo

Chiar dacă nu s-ar afla pe unul din drumurile principale ale Bulgariei, Veliko Tarnovo tot ar merita o vizită de o zi - două. În timpul Evului Mediu, era capitala celui de-al doilea țarat bulgar, în urma căruia au rămas zidurile Tsarevets-ului, cetatea întărită a împăraților bulgari și a Patriarhiei, iar conducătorii ei o intitulau, mândri, a treia Romă, datorită influenței culturale pe care începuse să o aibă după slăbirea Imperiului Roman. Toate acestea s-au terminat pe la 1400, când Imperiul Otoman a cucerit întregul Imperiu Bulgar și Veliko Tarnovo a devenit parte a unui district turcesc. Casele vechi, cu ziduri albe și balcoane din lemn închis la culoare, atât de apreciate de noi, turiștii, sunt, de fapt, exemple ale arhitecturii urbane otomane. Următoarea perioadă de glorie a orașului, avea să vină de-abia peste 500 de ani, când Bulgaria și-a recâștigat independența. Atunci, numele orașului a fost schimbat din Tarnovo în Veliko Tarnovo, adică Marele Tarnovo

După cum povesteam în articolul cadru al drumeției până în Thassos, am ajuns în oraș pe la 7 și ceva, seara. GPS-ul ne-a condus pe străduțe din ce în ce mai înguste, până am dat de o alee pietruită, în mijlocul căreia am crezut că vom rămâne blocați. Din fericire, eram chiar în fața hotelului (22 euro pe noapte camera dublă) în care urma să petrecem noaptea iar soarele blând de seară, combinat cu florile care creșteau agățate de pereții caselor vechi și pisicile ieșite de prin curți, să primească ceva de mâncare, ne-au liniștit și încântat. Proprietarul - un domn foarte volubil, căruia îi plăcea să picteze în timpul liber - a venit în fugă, la vreo zece minute după ce l-am sunat. De pe stradă, căsuța lui părea că are doar un etaj. Erau, de fapt, vreo patru sau cinci, agățate de buza văii râului Yantra, ne-am dat noi seama după ce ne-am cazat. 

Până ne-am aranjat în camere, s-a lăsat noaptea și a început să picure, așa că singurul lucru care ne mai rămânea de făcut, era să mâncăm la o tavernă recomandată tot de proprietar și, aflată, din fericire, destul de aproape. Ne-au plăcut tare mult bucatele - o tocăniță care purta numele cetății din vârful dealului, Tsarevets, și un pui umplut cu castraveți murați și brânză, dacă nu mă înșel, cât și prețurile, încât ne-am întors și a doua zi acolo, pentru brunch-ul de dinainte de plecarea spre Grecia. 

În lumina crudă a dimineații, orașul și-a pierdut un pic din farmecul de la sosire. De pe balcoanele noastre, aflate în vârful dealului, se zăreau bine nu doar casele vechi, dar și clădirile comuniste. În plimbarea spre cetate, am văzut, la fel ca și până atunci în Bulgaria, case frumoase dar părăginite, străzi înguste, obloane trase, într-un cuvânt un oraș provincial, care trăia într-un ritm aproape sătesc. Nu am avut timp să vizităm Tzarevets, se făcuse deja târziu și mai aveam de mers vreo 400 de kilometri până la următorul popas.  

La întoarcere, când ne-am oprit o jumătate de oră pentru a cumpăra magneți, am descoperit și centrul comercial - o zonă mai animată, cu magazine și terase. Fiind o zi frumoasă de duminică, într-un oraș cu mulți studenți, trotuarele și mesele erau pline de oameni -  o priveliște la care, recunosc, nu mă așteptam în orășelul adormit cu care rămăsesem în minte.  





















Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...