Matera - aventura prin sălbăticie și sfântul Nicola din Altamura

După cum povesteam în articolul anterior, spre sfârșitul zilei petrecute în Matera, am pornit să vizităm grotele aflate de cealaltă parte a văii. Canionul și dealurile din jur poartă numele de Parcul Bisericilor Rupestre și, într-adevăr, urmele vechilor așezări se văd peste tot. Noi am coborât spre fundul văii pe o potecă care se desprindea din șosea și a trebuit să traversăm râul ca să ajungem pe coasta din față. Podul pe care ne bazam fusese luat de apă cu ceva timp în urmă dar asta nu ne-a oprit și, spre rușinea mea, mărturisesc că eu am venit cu ideea "deșteaptă", nu de alta dar, crescută la țară fiind, nu-mi permiteam să mă las impresionată un simplu râuleț. Am votat așadar, cu majoritate absolută, să traversăm desculți. E inutil să mai menționez că apa rece, pietrele ascuțite și tălpile noastre finuțe, de orășeni, goale, nu s-au dovedit a fi cea mai bună combinație. 

După douăzeci de minute de chin am reușit să ajungem de partea cealaltă și am urcat dealurile, tocmai la timp ca să prindem din urmă soarele ce apunea. În depărtare, se vedeau grupuri de oameni admirând priveliștea dintr-un punct de belvedere, așa că ne-am îndreptat spre ei. Nu ne mai doream să trecem din nou râul ca să ajungem în oraș și speram că vom găsi vreun autobuz pe-acolo. Bisericile erau la o distanță mult prea mare pentru a fi străbătută în timpul care mai rămânea până se lăsa noaptea, așa că am intrat doar într-o grotă părăsită. Tot ce pot să spun e că imaginea cosmetizată, prezentată turiștilor în micul muzeu din  oraș, e foarte departe de adevăr. Peștera era mare dar umedă și întunecoasă fiindcă intrarea fusese zidită și lumina pătrundea înăuntru doar printr-o ușă și o fereastră pătrată, de mici dimensiuni. Trebuie să le fi fost tare greu foștilor proprietari să locuiască acolo...

  

Când am ajuns la belvedere, ne-am dat seama că turiștii ajunseseră acolo cu mașina. Nu exista nicio localitate în apropiere, deci niciun autobuz. Cu inima grea, ne-am hotărât să facem cale întoarsă și să traversăm din nou valea de-a curmezișul. Vârful era încă luminat de soare dar ne temeam că vom ajunge jos pe întuneric. 

Am luat-o pe prima potecă, ni se părea cunoscută, ne-am rătăcit și când am dat să ne întoarcem am văzut un cuplu ascuns între doi bolovani mai înalți ca omul. Erau ambii cu spatele, își aranjau curelele de la pantaloni și, din unghiul din care îi priveam, păreau că tocmai își satisfăcuseră o necesitate urgentă. Au fugit repede de-acolo, fără să întoarcă capul ca să ne vadă fețele. Noi după ei, uitându-ne suspicioși în jur să nu călcăm în ceva... Ei nimic. Mai curajos din fire, V. i-a strigat, i-a întrebat dacă au trecut râul ca să ajungă pe partea asta a văii. Tipa s-a întors și atunci ne-am dat seama că... e, de fapt, tip. Îl chema Nicola, avea în jur de cincizeci de ani și, să-i dea Dumnezeu sănătate, s-a înduioșat văzându-ne mutrele de cățeluși pierduți. L-a oferit pe Pedro, prietenul lui, să ne ducă și pe noi până în Matera, nu de alta dar ei locuiau în următoarea localitate pe linia șoselei, Altamura. A fost începutul unei frumoase prietenii, presărată cu momente comice, cum ar fi acela în care el ne povestea că vine deseori la marginea râpei să admire apusul dar nu a coborât niciodată spre râu și noi ne dădeam seama, amuzați, că necesitățile celor doi nu fuseseră cele la care ne gândiserăm inițial. Pe drumul spre Matera, Nicola ne-a devenit atât de simpatic încât i-am urat amândoi (în gând, bineînțeles) să-și găsească un iubit mai de treabă ca Pedro care, pe lângă faptul că părea antipatic, îl mai și târa pe bietul om pe coclauri pentru una mică. 

Datorită salvatorilor noștri neașteptați, am ajuns înapoi în civilizație în timp record așa că am mai avut vreme de o plimbare nocturnă prin cartierul vechi și de o pizza cu înghețată, ca la mama ei italiancă acasă.