Duminica trecută, am participat la o plimbare prin București organizată de A.R.C.EN. Turul se numea Prin Bucureștii lui Mircea Eliade și  își propunea să ne plimbe prin triunghiul magic format între străzile Mântuleasa, Popa-Soare și bulevardul Pache Protopopescu, locul care l-a inspirat pe scriitor cel mai mult în nuvelele și romanele sale. 

Ne-am strâns lângă Biserica Mântuleasa, unde, spre surpriza noastră, am găsit peste o sută de oameni veniți la plimbare prin București, inclusiv o doamnă mai în vârstă care venise pe mergător și pe care o vedeți în poza de mai jos. Pe una dintre străduțe, a abandonat un pic expediția pentru a intra într-o curte cu garduri verzi ca să-și ia niște apă. Era din zonă.



În deschidere, ni s-a vorbit despre mahalalele de la începutul secolului și despre mahalagii care nu ajungeau în centrul orașului decât o dată sau de două ori în viață, pentru a-și face o poză importantă. Se pare că biserica Mântuleasa era, inițial, înconjurată cu un gard de nuiele din care trecătorii întârziați pe străzi noaptea rupeau câte una pentru a se apăra de câini. Azi așa, mâine-așa, până din gard nu a mai rămas nimic fiindcă câinii s-au înmulțit în continuare. Astfel a apărut expresia a lua din gardul mântulescii, care înseamnă a lua de unde nu a mai rămas nimic. 

Școala Mântuleasa, unde a învățat Mircea Eliade acum o sută de ani, a fost dărâmată în vinerea mare din 2003 iar în 2009 primăria a inițiat un proiect de construcție a unui turn de șaptesprezece etaje pe locul rămas gol. Noua clădire ar fi fost total nepotrivită în arhitectura zonei. Din fericire, proiectul nu a fost demarat nici până în prezent. În dreapta fotografiei de mai jos, vedeți terenul viran pe care a fost odată școala:

În următoarea fotografie apare casa patronului școlii, casă înălțată pe strada Romulus după ce el s-a procopsit și folosită mai ales pentru banchete și ocazii sociale. La câțiva pași, pe Popa-Soare, era și căsuța în care stătuse înainte să se îmbogățească, o clădire retrasă de la stradă, cu gard înalt, care reflectă o atitudine mai modestă asupra vieții. Tot pe strada Popa - Soare, colț cu Romulus, se știe că exista o grădină întinsă, pe locul blocului care se vede în a doua fotografie. Se presupune că acest loc l-a inspirat pe Eliade în descrierea grădinii din La Țigănci. În vremea aceea, orașul era mult prea întins. Cârciumarii erau de vină, spun cronicile, pentru că își deschideau întotdeauna bodegile la câțiva pași de bariera orașului, ca să nu plătească dări. Bineînțeles, după ceva vreme, autoritățile veneau și mutau bariera, se construiau case în jur și Bucureștiul mai creștea un pic. 


Tot pe strada Popa - Soare se află casa în care a trăit Mircea Vulcănescu, cel care a fost considerat liderul retras al generației 27, al cărui mentor a fost Nae Ionescu și din care făceau parte, printre alții, Eliade, Cioran și Ionescu. Mircea Vulcănescu a murit înghețat, încercând să ajute un alt prizonier, în 1952, la Aiud.


Casa lui Mircea Vulcănescu

Un pic mai încolo, ni se explică diferența dintre stilul arhitectonic din perioada interbelică, în care constructorii și arhitecții erau îndemnați să facă clădiri care să rezoneze cu strada: cu colțurile rotunjite în curbe, geamuri asemănătoare cu cele ale navelor, etc. și arhitectura comnunistă care, la fel ca cea de astăzi, nu ține cont de detaliile din jur. Spațiul cartierului, aranjat armonios, a constituit un motiv important în scrierile lui Eliade, labirintul străduțelor de aici fiind de multe ori asemănător cu labirintul din sufletele personajelor. Ascultăm fascinați în timp ce în jurul nostru se dezlănțuie miracolul periodic al primăverii. 





Încet, încet ajungem pe strada Plantelor, lângă locul unde a fost clădirea în care, în 1889, a murit Mihai Eminescu. Ni se spune că prima mențiune despre deces apare în presă la o zi după înmormântare. De pe balcoane, oamenii zonei se bagă în seamă, completează discursul ghizilor cu diferite detalii.



Ultimul an în care Mircea Eliade a văzut Bucureștiul a fost 1942 și de-atunci i-a fost foarte dor de locul în care a copilărit și și-a trăit adolescența. În imagine, fereastra pe care ghidul ne-o indică ca fiind reprezentativă pentru motivul ferestrei - hubloul care face trecerea în altă lume. Clădirea a fost construită de Dimitrie Maimarolo, arhitectul care a proiectat Cercul Militar și Biserica Armenească. Un alt element care face trecerea dintre o lume și alta este tramvaiul, tramvai care, în epoca interbelică, venea la oră fixă, putând fi asociat cu diverse diviziuni ale timpului. 




Ieșind din zona străduțelor dăm peste casa cu prispă care este, deși nu ar părea, una dintre cele mai vechi din București. Ajungem apoi la Biserica Sibilelor, pe ai cărei pereți au fost pictați, once upon a time, filozofii greci. Ne oprim în fața ușii închise pentru a asculta în continuare povestea cartierului. Se pare că pe Podul Târgului din Afară, cum i se spunea odinioară Căii Moșilor erau plimbați, așezați invers pe un măgar și cu sentința agățată la gât, condamnații la spânzurătoare. Din cârciumile aflate de o parte și de alta a drumului, ieșeau femei care îi omeneau cu câte o cană de vin și așa oamenii ajungeau mult mai veseli pe lumea cealaltă. Din blocul de lângă biserică, două vecine ieșite la șuetă ne privesc curioase. Mai mergem un pic și ajungem lângă locul unde a fost casa și mansarda în care a crescut Mircea Eliade. Pe peretele blocului care se înalță acum aici, familia scriitorului a bătut o plăcuță comemorativă. Este ultima etapă a turului. Un bătrânel entuziasmat ne face cu mâna și apoi aduce din casă un aparat, să ne fotografieze. 





Cele scrise de mine aici nu constituie decât o mică parte din cele auzite în plimbarea care a durat mai mult de două ore. Dacă v-a plăcut povestea, puteți reface traseul în week-endurile viitoare și urmări pe viitor evenimentele pe care le organizează A.R.C.E.N, fiindcă mai au în plan o grămadă de proiecte interesante care ne ajută să aflăm mai multe despre istoria la scară mică a Bucureștiului.
A durat un uichend și o săptămână. 3 zile aici, 6 zile... acolo. Întâi la mare: Vamă, cort, Stuffstock, ceva concerte faine... Nu vi se pare stupid să declari că vrei să ecologizezi o zonă, străduindu-te să aduni cât mai mulți “producători” de gunoaie fix în acel ecosistem delicat care numa’ de “suava” atingere umană n-are nevoie?

În fine: Brașov-Sighișoara-Mediaș-Blaj-Alba Iulia-Deva.

Cu oprire la Saschiz. Fără să știm nimic dinainte, am văzut cetatea pe vârful dealului și ne-am decis să o vizităm. Patrimoniul UNESCO își face simțită prezența printr-un punct de primire a turiștilor ascuns într-o clădire dărăpănată, niște coșulețe pentru gunoaie și băncuțe din lemn amplasate pe cărarea dinspre deal. Biserica fortificată, și ea obiect de patrimoniu, își etalează cu tristețe crăpăturile largi din ziduri. Nu există ghid, nu există explicații. Turiști ar fi dar mai mult străini care coboară dezamăgiți din vârful dealului. Pe de altă parte, sunt și lucruri bune: ceramica din zonă (a sașilor) e vestită și niște englezi au făcut din gemul de nuci al bunicuțelor din Saschiz un brand recunoscut, care costa 60 de ron borcanul.


Blaj – Alba sau Drumul Vinului.

O adevărată aventură să circuli cu mașina pe-acolo. Faine dealuri totuși, ălea ale viilor, frumos terasate până în vârf. Se făcuse seară. Nu am oprit.

Alba - Iulia.

Am ajuns la o oră târzie. În cele din urmă am găsit cazare. Bucuroși de oaspeți, proprietarii pensiunii au deschis berea și ne-au invitat la palavre. Povestiri despre afaceri, despre fata gazdelor care e de-o vârstă cu noi, ce au construit pe proprietate (piscină, iaz, teren de tenis, cu alte cuvinte un locșor de huzurit în vacanță chiar agreabil) și ceea ce vor să mai facă. A venit apoi rândul nostru: cine suntem, ce vrem de la viață, șamd. Berea a fost din partea casei.

Dimineața a început cu căldură mare și un drum spre iezerul Ighiel (nu, nu asta e pensiunea:D). Am făcut vreo 17 km cu mașina și restul pe jos. Sfat pentru neavizați: să nu credeți niciodată indicatoarele de la munte care vă zic că mai e ... puțintel până în vârf. 1 km de pe indicator s-a transformat în vreo 3-4 de mers alert pe serpentinele muntelui. Priveliștea, în schimb, a meritat.

În sfârșit, ne-am reîntors în oraș, Alba - Iulia și Piața Unirii. Ne învârtim neștiutori, încă, pe-acolo. Primul lucru pe care îl observi când ajungi în centrul istoric e mitropolia care, de când a fost construită, a cam luat “fața” mult mai vechii catedrale catolice (în care e îngropat Ioan de Hunedoara și încă doi din familia lui)  și, bineînțeles, zidurile celei mai mari cetăți din țară (22 de km pătrați).

De pe o hartă situată lângă mitropolie ne-am luat lista de obiective. Detaliile le găsiți aici. În corpul central al cetății (acum, în bună parte îngropat sub pământ) o firmă a dezvoltat un soi de afacere: un hotel medieval care funcționează și ca muzeu. Astfel au fost restaurate și repuse în folosință o mulțime de săli pierdute sub valurile de pământ. “Nu e doar afacere ci și pasiune...” ne spune ghidul, de profesie sculptor și, în același timp, unul dintre restauratori.

Niște afișe... În cetatea capitală a lui Mihai Viteazul, metodele de recrutare în armată au căpătat o poleială de capitalism și strategie de marketing. Un pic haios dar și interesant. ”Bravo” celui care a gândit-o.

Deva

E deja târziu când ne hotărâm să plecăm spre Deva. Pe net găsim doar hoteluri de la “scumpe” la “foarte scumpe” în sus. Cel mai ieftin are 2 stele, e de pe vremea lui Ceașcă și rămas neschimbat de-atunci. Ajungem cu greu la el ca să constatăm că, poartă-n poartă, e o pensiune mică și drăguță, bineînțeles, fără reclamă pe site-urile de profil. Cum e deja 12 noaptea nu avem altă alegere decât hotelul.

Deva e mai mare și mai agitat ca Alba. În centru sunt mulți oameni, multe terase, zumzet continuu... Scutere cu boxe. Cetatea în vârful dealului. O vizităm a doua zi. Vârful pe care e situată e un soi de rezervație. Fiind de proveniență vulcanică, flora și fauna sunt variate și merită ocrotite. Nu de sticle și ambalaje de mâncare, bineînțeles, care “împodobesc” generos zona. Urcăm cu un soi de telecabină pe șine.

Ajunși sus, ne întâmpină o grămadă de panouri cu ”Atenție, vipere!!” Brrr... Nu, nu am întâlnit nici una. Cetatea a rezistat până la începutul revoluției de la 1848 când, comandantul garnizoanei austriece care era campată acolo a detunat-o de frică să nu fie cucerită. Păcat, zic eu...

Ziua e pe terminate așa că trebuie să ne întoarcem acasă. Cu multe încă de văzut pe-acolo și regretul că, deși am trecut prin Orăștie, nu am avut timp să urc la Sarmisegetusa. Poate va fi și o dată viitoare.

2 septembrie 2007
3 octombrie 2011

O zi dedicată suvenirurilor și drumului Sevilla - Malaga. Am mers prin Triana unde am cumpărat evantaie de flamenco și vederi. Prânzul l-am luat într-o cerveceria (berărie) unde, din păcate,  am avut parte de niște tapas mai dubioase. Nu știu cum am reușit să comandăm iarăși gazpacho, îngrozitoarea supă rece de roșii cu cod și șuncă. Mi-am promis că asta va fi ultima oară.

Drumul spre Malaga a durat vreo două ore și patruzeci și cinci de minute. Am luat autobuzul din Plaza de Armas care era destul de aproape de hotel. Biletul costa 16 euro și am ajuns în la destinație pe la vreo șase fără ceva. Mi-a plăcut călătoria fiindcă așa am avut ocazia să vedem Andalucia și în afara orașelor, cu ale ei câmpii nisipoase, plantații imense de măslini, haciendas albe care m-au făcut să mă gândesc la Vestul Sălbatic din romanele lui Karl May și, la un moment dat, munți răsăriți parcă, absolut din întâmplare în mijlocul peisajului plat. Mi s-a părut cu totul altceva față de peisajul bucolic al Angliei, văzut în drumul spre Oxford. Andalusia e mai aridă dar și mult mai spectaculoasă. 

Ajunși am Malaga, ne-am oprit să mâncăm pe lângă gară și asta nu s-a dovedit a fi cea mai inspirată alegere. Lângă terasa unde stăteam se strânseseră o grămadă de oameni care schimbau între ei chestii. De fapt, ne-am dat seama uitându-ne mai bine că era un singur colector iar ceilalți veneau și îi aduceau tot felul de drăcovenii: telefoane, un laptop, etc. Ne-am bucurat că am reușit să plecăm de-acolo neatinși, noi ca noi, dar mai ales bagajele noastre. După alte peripeții și exerciții de vorbit spaniolă pe italienește, am reușit să găsim hotelul, vila de fapt, foarte drăguță de altfel dar cu surprize neplăcute în cameră unde ne-am dat seama că baia era despărțită de restul incintei printr-un paravan de cărămizi de sticlă care nu mergea nici măcar până în tavan. 

Seara, când am ieșit la plimbare, am descoperit că teatrul roman și muzeul Picasso sunt destul de aproape de hotel iar cartierul este vesel și plin de terase unde putem încerca în voie vinul de Malaga. 

O ultimă privire aruncată Sevilliei

O bucată din Andalusia, văzută din autobuz

Amfiteatrul roman din Malaga

Malaga by night

Tobit este un roman foarte interesant din cel puțin două motive: primul că acțiunea se desfășoară într-o perioadă mai puțin cunoscută istoric și anume la începutul ocupației austriece în Oltenia (1718) iar al doilea că toate personajele știu că trăiesc într-o poveste și poate de aceea scriitorul creează uneori senzația de idee venită în pripă pe care o aplică în firul narativ. 

Totul li se trage de la tatăl lui Tobit, care, deși nu învățase să citească, avea "credința că, în multele cărți care or fi pe lume, într-una dintre ele este scrisă și viața lui" și ținea tot timpul o Carte pe lângă el, pe care se străduia să o descifreze în momentele de răgaz. Această credință în predestinare îl ajută să își cumpere o sforicică de moșie unde își crește băiatul până când, în urma unei vizite la mănăstirea din vecinătate, reușește să vadă cu ajutorul unui călugăr textul Cărții și să îl înțeleagă. Află despre trecutul lui și viitorul fiului dar, nefiind sigur că lucrurile chiar se vor întâmpla așa sau că, pur și simplu, citește ce ar vrea să i se întâmple, participă activ la împlinirea destinului transformând un călugăr sărman în înger pentru Tobit junior, deoarece citise în Carte că întâmplarea asta e menită să fie.

 Acest șir de întâmplări îl face pe Tobit fiul eroul principal și el este conștient de asta, la fel cum știe că, într-o altă carte care va continua povestea asta, el va muri. Până atunci însă nimic nu-l surprinde și, din când în când, este capabil de scamatorii magice:" Stătea întins gol pe o masă, acoperit numai cu o cârpă, pe mijloc, și o transpirație groasă, amestecată cu sânge, îi acoperise trupul. Își pipăi rănile la care putea ajunge, una dintre ele gâlgâia anevoie sub cusături și se umflase într-o gâlcă vineție. Simți sub palmă palpitația vie a sângelui încercând să răzbească afară. Își înfipse o unghie în gâlcă și sângele țâșni spre tavan, într-un fir subțire și artezian. Se coagulă în timp ce plutea prin aer, părând un bici încremenit într-o șerpuire mută și veșnică." La fel făcea și tatăl lui în trecut: "În casă începu deodată să ningă cu fulgi mari și leneși, numai că tatăl meu opri cu un gest ninsoarea care nu avea ce căuta acolo, printre noi."

Prins și mutilat de soldații austrieci (i se scoate un ochi), Tobit ajunge în cele din urmă în Craiova unde devine un apropiat al administrației de ocupație. Consilierul Haan îl numește căpitan și apoi baron, cămătarul Nadal îi împrumută bani și medicul Heiler îi este tot timpul alături, ca prieten și sfătuitor. Tobit decide să se întoarcă acasă și să-și redobândească moșia părintească de la Alba iar acolo îi anihilează boierii care sunt împotriva noii stăpâniri, în numele austriecilor. După aceasta întâmplare, viitorul devine incert și, într-un act de revoltă, Tobit îl omoară pe Rafail, îngerul său. 

De-aici încolo, "cuvintele se desfășoară ca un șirag de mărgele, un capăt al șiragului este în gura căpitanului, celălalt în urechea lui Tobit". fiindcă "orice s-ar spune sau ar spune cineva, nimic nu poate sta ca dovadă că sunt într-o carte, fiindcă ce diferență este dacă ești într-o carte sau ești pur și simplu, viața nu arată diferit în nici un caz și nici ele, personajele, nu sunt diferite de un om adevărat prin nimic, gândesc și vorbesc ca și cum ar fi făcute din carne și oase și nervi și tot restul, asta e."

După cum povesteam în articolul anterior, spre sfârșitul zilei petrecute în Matera, am pornit să vizităm grotele aflate de cealaltă parte a văii. Canionul și dealurile din jur poartă numele de Parcul Bisericilor Rupestre și, într-adevăr, urmele vechilor așezări se văd peste tot. Noi am coborât spre fundul văii pe o potecă care se desprindea din șosea și a trebuit să traversăm râul ca să ajungem pe coasta din față. Podul pe care ne bazam fusese luat de apă cu ceva timp în urmă dar asta nu ne-a oprit și, spre rușinea mea, mărturisesc că eu am venit cu ideea "deșteaptă", nu de alta dar, crescută la țară fiind, nu-mi permiteam să mă las impresionată un simplu râuleț. Am votat așadar, cu majoritate absolută, să traversăm desculți. E inutil să mai menționez că apa rece, pietrele ascuțite și tălpile noastre finuțe, de orășeni, goale, nu s-au dovedit a fi cea mai bună combinație. 

După douăzeci de minute de chin am reușit să ajungem de partea cealaltă și am urcat dealurile, tocmai la timp ca să prindem din urmă soarele ce apunea. În depărtare, se vedeau grupuri de oameni admirând priveliștea dintr-un punct de belvedere, așa că ne-am îndreptat spre ei. Nu ne mai doream să trecem din nou râul ca să ajungem în oraș și speram că vom găsi vreun autobuz pe-acolo. Bisericile erau la o distanță mult prea mare pentru a fi străbătută în timpul care mai rămânea până se lăsa noaptea, așa că am intrat doar într-o grotă părăsită. Tot ce pot să spun e că imaginea cosmetizată, prezentată turiștilor în micul muzeu din  oraș, e foarte departe de adevăr. Peștera era mare dar umedă și întunecoasă fiindcă intrarea fusese zidită și lumina pătrundea înăuntru doar printr-o ușă și o fereastră pătrată, de mici dimensiuni. Trebuie să le fi fost tare greu foștilor proprietari să locuiască acolo...
  
Când am ajuns la belvedere, ne-am dat seama că turiștii ajunseseră acolo cu mașina. Nu exista nicio localitate în apropiere, deci niciun autobuz. Cu inima grea, ne-am hotărât să facem cale întoarsă și să traversăm din nou valea de-a curmezișul. Vârful era încă luminat de soare dar ne temeam că vom ajunge jos pe întuneric. 

Am luat-o pe prima potecă, ni se părea cunoscută, ne-am rătăcit și când am dat să ne întoarcem am văzut un cuplu ascuns între doi bolovani mai înalți ca omul. Erau ambii cu spatele, își aranjau curelele de la pantaloni și, din unghiul din care îi priveam, păreau că tocmai își satisfăcuseră o necesitate urgentă. Au fugit repede de-acolo, fără să întoarcă capul ca să ne vadă fețele. Noi după ei, uitându-ne suspicioși în jur să nu călcăm în ceva... Ei nimic. Mai curajos din fire, V. i-a strigat, i-a întrebat dacă au trecut râul ca să ajungă pe partea asta a văii. Tipa s-a întors și atunci ne-am dat seama că... e, de fapt, tip. Îl chema Nicola, avea în jur de cincizeci de ani și, să-i dea Dumnezeu sănătate, s-a înduioșat văzându-ne mutrele de cățeluși pierduți. L-a oferit pe Pedro, prietenul lui, să ne ducă și pe noi până în Matera, nu de alta dar ei locuiau în următoarea localitate pe linia șoselei, Altamura. A fost începutul unei frumoase prietenii, presărată cu momente comice, cum ar fi acela în care el ne povestea că vine deseori la marginea râpei să admire apusul dar nu a coborât niciodată spre râu și noi ne dădeam seama, amuzați, că necesitățile celor doi nu fuseseră cele la care ne gândiserăm inițial. Pe drumul spre Matera, Nicola ne-a devenit atât de simpatic încât i-am urat amândoi (în gând, bineînțeles) să-și găsească un iubit mai de treabă ca Pedro care, pe lângă faptul că părea antipatic, îl mai și târa pe bietul om pe coclauri pentru una mică. 

Datorită salvatorilor noștri neașteptați, am ajuns înapoi în civilizație în timp record așa că am mai avut vreme de o plimbare nocturnă prin cartierul vechi și de o pizza cu înghețată, ca la mama ei italiancă acasă. 
















După cum povesteam în articolul anterior, am stat doar 48 de ore în Bari, de vineri după-amiază până duminică după-amiază și am aflat că trenurile circulă rar duminica și deloc spre localitățile unde voiam să ajungem, de-abia după ce ne cumpăraserăm biletele de avion. Sâmbăta rămânea singura zi care putea fi folosită pentru o excursie în jur așa că, folosindu-ne de informațiile oferite cu dărnicie de Anca de la 1001 călătorii, am ales să vedem Matera

Am plecat din Bari cu trenul de 10:48 și am ajuns în acest oraș de la capătul lumii pe la doișpe și ceva. Drumul durează o oră jumătate, biletul costă 4.8 euro și compania care deservește ruta, Ferrovio Appulo Lucane, nu are stația în Bari Centrale, ci într-o clădire din apropiere. Din tren, am zărit plantații întinse de măslini în mijlocul cărora se iveau trulli, unii pe jumătate dărâmați, alții intacți și folosiți încă, probabil pentru depozitare. Dacă tot nu am putut ajunge în Alberobello, ne-am mulțumit cu imaginile fugare zărite pe fereastră, singurul meu regret fiind că nu am putut coborî pe câmp să studiez una dintre colibele ăstea mai de aproape.

Gara din Matera arăta dezolant, la fel și orașul nou, cel puțin partea prin care am trecut cu trenul. Se construia în prostie și nu neapărat cu cap. Cartierul vechi (Sassi) și motivul pentru care orașul a ajuns pe lista patrimoniului UNESCO, e la vreo zece - cinșpe minute de mers pe jos de la Matera Centrale. După ce trec pe lângă un castel și un birou de informații, de unde se poate obține o hartă destul de mulțumitoare a străduțelor pitorești, turiștii pot vedea orașul vechi de unii singuri sau cu ajutorul tururilor ghidate (15 euro de persoană) care pot fi rezervate de la același birou. Dat fiind că aceste tururi erau programate la oră fixă și ghidul vorbea doar în italiană, noi am ales să ne descurcăm singuri. 

Ne-am început explorarea în piața Pascoli unde se deschide primul punct de belvedere asupra clădirilor așezate unele peste altele, în straturi, ca feliile de plăcintă, și a văii abrupte pe marginea căreia stă agățat cartierul. Basilicata este o regiune săracă iar cei din Matera au locuit în grote din cele mai vechi timpuri și până prin 1950, când statul le-a construit blocuri sociale și a cumpărat toate casele din stâncă. Îmi  imaginez că, privit pe dinăuntru, muntele seamănă cu un cașcaval imens. Zona construită se confundă deseori cu stânca în aceeași nuanță a pietrei alburii, calcaroase. Doar la a doua vedere am observat că civilizația ajunsese și aici: ferestrele aveau geamuri și casele - grotă uși, existau indicii că se folosea electricitatea și apa potabilă. Turismul și regizorii de film (în Matera s-au filmat, printre altele, Patimile lui Christos) i-au făcut pe localnici să se întoarcă la peșteri pentru a construi pub-uri sau hoteluri fancy. Locuințele necosmetizate nu arătau nici pe departe atât de bine: într-o peșteră cu 2-3 încăperi, în care singura sursă de lumină era o ferestruică pătrată, găinile dormeau sub pat iar măgarul în fața lui, în timp ce vacile și proviziile erau ținute în spatele unui paravan. 

După prânzul cu scandal (nimeni nu vorbea engleză în localul în care ne-am oprit) dar nesperat de bun (paste cu brânză și ciuperci și vită cu legume, ciuperci și roșii uscate), am fugit repede până la Santa Maria de Idris, o biserică rupestră, cu picturi foarte vechi, lucrate direct pe piatră, construită într-o grotă înălțată pe un tăpșan. Sfânta avea un rol foarte important în această zonă secetoasă, era protectoarea apelor și, în timpul verilor lipsite de ploaie, femeile urcau în genunchi treptele care duceau spre sanctuar pentru a o îmbuna. 

Următoarea aventură a fost mai temerară - am coborât în fundul canionului pe o potecă și apoi am traversat râul, pentru a vedea cu ochi noștri câteva grote necosmetizate. Dar despre asta, în episodul viitor...











O locuință muzeu


În interiorul bisericii