E o seară caldă de iarnă și simt că hainele mele groase sunt în plus. Mă regăsesc în pantofii albaștri pe care mi i-am cumpărat din Paris, cu un an in urma ( eram hoinară pe-atunci, ehe, ce vremuri, o lume plină de posibilități mi se deschidea în fața ochilor) și în ranița vișinie, în care conviețuiesc în bună înțelegere, un corn cu susan, două telefoane, o carte și un caiet, niste cadouri și alte zeci de nimicuri pe care sunt prea obosită să le mai inventariez. 

Dar să revenim... Stau pe o bancă de pe Magheru, vis-a-vis de teatrul Nottara, și mă uit la etajele de deasupra - să fie 6 la număr și o mansardă dublă, mă uit la ferestrele frumoase, late, încadrate de imitații de coloane grecesti ( ionice?). O fereastră de la etajul 5 e luminată - pe sub jaluzeaua de lemn se strecoară o lumină galbenă, caldă, în centrul căreia plutește grațios gâtul lung al unui fir de lustră. Blocul din stânga, și mai părăginit, are o terasă lată la ultimul etaj ce pare că e împărțită de toți cei care stau acolo, genul de loc unde îți poți lăsa bicicleta dacă reușești să o cari până sus. 

Mă surprind gândindu-mă la locuitorii clădirii - poate o bătrână care își împarte ultimii ani cu o pisică (ce clișeu) sau niște tineri boemi și artsy (iarăși un clișeu pentru că și mie, deși nu sunt nici una, nici alta, mi-ar plăcea să îmi beau cafeaua la înălțime, deasupra bulevardului). Așadar, una dintre ferestrele luminate ale clădirilor cu bulină roșie ar putea fi a mea dacă m-aș putea convinge vreodată să îmi cumpăr o casă frumoasă, dar periculoasă. Well ,probabil că nu voi face asta dar nimic nu mă oprește să îmi imaginez că, într-o bună zi, voi ajunge deasupra bulevardului Magheru, măcar pentru o cafea... Mă încântă ideea, la fel cum mă încântă și faptul că luminile din clădirea de peste drum m-au făcut curioasă. Când de-abia venisem în București, pierdeam ore în șir imaginându-mi cum sunt viețile oamenilor care stau în cutiile de carton de pe marginea marilor bulevarde. Mi se părea că trebuie să fie ceva deosebit de interesant acolo - atâtea case, atâtea povești, atâtea ființe cu totul și cu totul diferite de mine. Apoi mi-am făcut și eu rost de o cutie de carton, am umplut-o cu mobilă, haine, amintiri și... nimic nu s-a schimbat radical. Odată ce mi-am dat seama de asta, mi-am păstrat curiozitatea pentru vacanțe fiindcă, nu-i așa, în alte orașe, viața e cu totul și cu totul diferită.

Mașinile aleargă harnice în susul și în josul bulevardului, sub pătura de luminițe - aurii pe margini, argintii în mijloc, agățate la vreo 5 metri deasupra benzii de asfalt. Din când în când, strada se eliberează, acum aud și fluierul polițistului și, în lumina becurilor ce se strecoară printre frunzele pe jumătate veștejite ale castanilor, colțul ăsta aglomerat de oraș pare cel mai liniștit loc din lume. 

Am stat prea mult pe bancă - nu e totuși atât de cald, îmi zic, în timp ce pornesc la drum, spre Universitate. În jurul meu, lumini se aprind sau se sting, vânzătoarea de la micuțul chioșc cu covrigi șterge plictisită rafturile de metal, undeva, în spate, bătrâna de la etajul 5 toarnă lapte în castronul pisicii, fata artsy de la mansardă pictează cu galben aprins un cercel în formă de floarea soarelui, băiatul se apropie pe nesimțite, o mușcă de umăr, ea tresare, speriată și râde, doi iubiți clandestini intră în motelul discret de la colț cu Batiștei, el își strecoară verigheta în buzunar înainte să întindă cardul recepționerului, o familie cu doi copii mici pleacă de la Târgul de Crăciun, ai grijă să nu te murdărești pe haină, îi zice mama fetiței brunete, întinzându-i un șervețel și... și lumea e... e așa cum a fost dintotdeauna. Lumea e viață, e un fluviu nesfârșit de momente - bucurie, tristețe, melancolie și nebunie, da, multă nebunie, care nu se oprește niciodată. Iar ăsta, până la urmă, e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla.

La mulți ani! 
Sunt prea multe sau prea puține de zis. Întotdeauna e așa. Desigur, ar putea fi scrise povești despre această toamnă lungă, în care frunzele aurii au foșnit în copaci multă vreme iar apoi s-au scurs pe trotuare, transformându-se într-un praf fin care încă ni se mai lipește de tălpile încălțărilor, despre cerul albastru nehotărât și aerul rece care mirosea noaptea fie a prospețime de primăvară, fie a ger de la munte. Descompunerea naturii a durat mult toamna asta.

Descompunere... Probabil e un cuvânt la care ne-am gândit cu toții, în timp ce ne strângeam triști unii într-alții pentru a ne lua rămas bun de la cei care au dispărut din scenă, dansând. Voi mai păstra o vreme în minte imagini cu ei: fața cu pielea arsă a unei fete pe care am cunoscut-o, mâini reci, prin care sângele nu mai curge, fotografia unui băiat de 28 de ani, arătată aproape sfidător mulțimii de către un tată îndurerat, un bărbat masiv, cu părul lung și blond care se oprea la masa noastră, ori de câte ori mergeam cu o prietenă acolo, un star rock în devenire, obsedat de chitări și sală... Odată cu ei a murit o lume - lumea cluburilor underground din București. 

Iar asta e doar acea parte a istoriei pe care am ales să o spun azi. 

Pe 30 noiembrie, orașul spunea o poveste despre supraviețuire, despre părăsire și frumos în urât iar cumva, printre toate astea, viața se încăpătâna să continue la fel cum trandafirii aproape sălbăticiți înfloreau încă în Grădina Botanică, în ciuda gerului de fiecare noapte.

---
E frumos orașul ăsta trist când nu e nimeni pe străzi, dă un sens melancoliei și tango-ului cu nebunia. Îmi place când am timp să îl străbat la pas, ca un turist. De-abia acum, când m-am legat la cap din nou, fără să mă doară prea tare, mă simt cu adevărat pregătită să-l părăsesc.






























sursa
Câinele alerga prin iarba necosită. Din când în când, întorcea capul şi privea în spate. Când băiatul ajungea lângă el, o lua din nou la fugă, oprindu-se ca să adulmece muşuroaiele sau vietățile care mișunau, nevăzute, printre firele de fân înflorite. În faţă se vedea pădurea, din care se ridicau stâncile golaşe ale munţilor acoperiţi cu căciuli de zăpadă.
− Bobo, vino-ncoa! îl strigă băiatul, în timp ce cotea la dreapta, pe cărarea îngustă dintre două grădini.

La capătul drumului era o cabană micuţă, cu fânar deasupra, înconjurată de un gard de lemn, cu ulucile rupte. Curtea devenise peste vară o mică pădure de mărăcini înfloriți ce ascundeau, pe jumătate, construcția scundă, cu temelie de piatră și pereți groși, din bârne înnegrite de ploi. Băiatul și câinele se strecurară înăuntru printr-o spărtură din gard. 
Bobo adulmecă aerul, se apropie de uşa casei, o zgârie cu laba şi se întoarse în fugă lângă stăpân, lătrând.
− Da, da, mergem acasă, dar vreau întâi să văd ce e pe-aici! mormăi băiatul, ca pentru sine.
Era micuț, slab, cu fața triunghiulară ascunsă, aproape în întregime, de cozorocul unei șepci de blugi. 
Își croi și el drum spre casă, înjurând printre dinţi urzicile care îi zgâriau picioarele goale. Câinele îl urmă scheunând, cu botul aproape lipit de pulpa lui.
− Ce-i, mă, cu tine? Ce vrei să-ţi dau? zise copilul, încruntându-se.
Băiatul urcă cele trei trepte de piatră şi încercă uşa. Era încuiată. Pipăi cu vârful ghetei vechi băncuța de sub fereastra din stânga, își lăsă greutatea pe picior, se prinse cu mâinile de rama ferestrei și se sui pe scândura de lemn șubred. Își apropie fața de geamul prăfuit până când nasul îi atinse sticla murdară. Rămase așa câteva momente, apoi trecu la fereastra din dreapta. Oftă, se uită în jur, încercă cu mâna geamurile. Nici unul nu se deschidea. 
Câinele mârâia încetişor, cu coama zbârlită, privind undeva pe lângă casă, în grădină. 
Băiatul se îndepărtă de ușă și făcu doi pași spre colțul casei, privindu-l cu atenție:
− Bă, dar agitat eşti astăzi! Ce-i acolo? 
Vocea îi tremura un pic. 
− Nu’s urşi pe aici, mi-a zis mie tata, iar râşii stau în pădure, continuă moale, aproape șoptit.
Câinele tâşni ca săgeata din arc, hămăind sălbatic spre ceva ce numai el vedea. Băiatul ezită o clipă, înainte să se repeadă în urma lui. Nu făcu nici doi paşi şi se împiedică, căzând cât e de lung în iarbă.
− Au! zise el, ridicându-se în fund.
Îşi privi, oftând, palmele julite și pătate cu verde şi, strângând din dinţi, se propti încă o dată în mâini pentru a se ridica. Un obiect rotund, aproape ascuns printre pietrele din iarbă, îi atrase atenţia. Se aplecă din nou, să-l vadă mai bine. Era un inel auriu cu o piatră albăstrui – transparentă. Îl luă cu grijă în palmă şi îl strecură pe degetul inelar al mâinii drepte. Nu-i venea. Îl mută pe degetul arătător, apoi pe cel mare, dar inelul era prea larg pentru mâna lui. Băiatul îl ridică la nivelul ochilor, lăsând ultimele raze ale soarelui să se joace cu reflexiile pietrei. 
Câinele alerga prin grădină, înconjurând, atacând și retrăgându-se din fața unui dușman nevăzut, pe care îl lătra necontenit.
Tresărind brusc, băiatul se uită în jur şi, fără a mai arunca vreo privire la inel, îl aruncă în buzunarul de la cămaşă. 
− Bobo, gata! strigă în direcția câinelui. Numai în belele mă bagi! Of! Ce mă fac eu cu tine? Lovit sunt, hainele murdare le am...
La auzul glasului cunoscut, câinele veni încet, scheunând. Băiatul se aplecă, îi cercetă din ochi blana și picioarele și îl scărpină între urechi. Ieșiră amândoi prin aceeaşi spărtură în gard. Bobo mergea aproape lipit de copil. Din când în când, se întorcea în spate şi mârâia.
− Potoleşte-te! Mergem acasă... îi șopti băiatul, mângâindu-i blana aurie.
În urma lor, se lăsa seara. Vântul începuse să bată mai tare, răscolind praful drumului ca niște pași nevăzuți.

Despre Thassos, bănuiesc că toată lumea știe câte ceva. Insula grecească aflată la cea mai mică distanță de România, devine, în fiecare vară, un soi de a doua patrie pentru turiștii noștri. Oamenii își încarcă mașina cu toate cele trebuincioase și pornesc într-o expediție de o săptămână sau două, în care se vor bucura de soarele sudic, fantastica mâncare grecească și, nu în ultimul rând, de plaje cu apă limpede și curată.

În scurtul nostru periplu prin Thassos, ne-am petrecut o mare parte din timp mergând din plajă în plajă în căutarea locului perfect de leneveală - nu prea aglomerat, cu nisip fin și apă limpede prin care să vedem peștii de lângă mal. Evident, nu toate golfulețele sunt așa: unele au panta țărmului lină și aici, de obicei, e aglomerație - multe familii cu copii mici le preferă pentru că așa se pot zbengui cu toții, fără griji, în apă; alte zone, deși arată paradisiac și par că au fost uitate de oameni, nu sunt prietenoase cu cei care nu știu să înoate fiindcă adâncimea apei e mare sau nu au niciun loc în care să te ascunzi de razele nemiloase ale soarelui de după-amiază. Toate aceste neajunsuri pot fi depășite ușor, dacă ai la dispoziție o mașină și chef de hoinăreală: în Thassos sunt plaje pentru toate gusturile.

Din categoria plajelor de familie, noi am vizitat Psili Ammos, Paradise beach și South beach. Toate trei au o vedere minunată la mare și sunt perfecte pentru o bălăceală fără pretenții. Deși aglomerate, e loc pentru toată lumea, mai ales în apă. Cel mai mult, mi-a plăcut ultima, poate și fiindcă am văzut-o la apus, când majoritatea turiștilor plecaseră și tonurile de roșu - portocaliu erau perfecte pentru o ședință de fotografie. Tot aici am întâlnit o familie faină de români, printre puținii pe care i-am văzut petrecându-și vacanța altfel: închiriaseră o bărcuță cu motor și mergeau de-a lungul costei insulei, din golf în golf. Când vedeau ceva care le plăcea, parcau bărcuța în larg și înotau până la țărm. După ce explorau un pic zona, se îmbarcau în obositoarea călătorie de întoarcere pe nava lor: tatăl o lua înainte, în recunoaștere, veneau apoi fetița și băiatul mai mare care aveau, amândoi, măști de snorkeling pe față și încălțăminte de scafandru în picioare iar mama încheia șirul, având grijă să nu scape din ochi copiii.

Psili Ammos

Psili Ammos


Paradise beach

Paradise beach

South Beach

South Beach

South Beach

South Beach și familia de care povesteam mai devreme

South Beach
Prima plajă altfel pe care am vizitat-o a fost Metalia, un loc ascuns printre pădurile de pini de la mal, cu bar pe plajă și apă limpede. Aici țărmul era stâncos și cobora rapid în mare, așa că am folosit cu succes tubul de snorkeling ca să urmărim traseele rapide ale peștilor ce păreau că se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi printre stânci.




Ca să ajungi în Giola, o piscină naturală, aflată într-o zonă neamenajată turistic, trebuie fie să ai ochi buni și să zărești poteca pentru mașină care coboară spre mare, fie să mergi vreo douăzeci de minute în josul unei pante abrupte ce trece printr-o livadă de măslini. Acolo, distracția cea mai mare e să sari în apă de la 7 - 8 metri, activitate ce poate fi periculoasă dacă nu îți calculezi bine locul de aterizare, fiindcă balta nu e foarte adâncă și are pe fund stânci ascuțite care taie carnea omului cu eficacitatea unui cuțit bine ascuțit.




În fine, cea mai aventuroasă călătorie spre o plajă a fost drumul spre Marble beach. Noi l-am început dinspre Limenaria și asta s-a dovedit a fi o idee proastă fiindcă pe drumeagul agățat la vreo sută de metri de nivelul mării nu pot circula două mașini una lângă alta. Mai mult chiar, partea primejdioasă a potecii nu este îngrădită cu nimic, așa că orice derapaj te poate aduce în prăpastie. Ne-am distrat când am observat că din cele 3 sau 4 mașini cu care ne-am intersectat, două erau românești. 

Ce e de văzut acolo? Păi, după cum spune și numele, marmura - locul de bronzat este amenajat lângă o veche carieră de marmură și totul, de la plajă, până la pereții stâncoși și praful fin de pe drum are o culoare albă, lăptoasă, care influențează nuanțele de albastru ale mării. Cea mai frumoasă zonă e stricată de prezența unui bar pe plajă, unde se ascultă tare muzica la modă dar, la nici zece minute de mers cu mașina, mai există o plajă de marmură, cea veritabilă , neamenajată dar mai liniștită, unde chiar te poți bucura în liniște de peisaj.

Portul cu marmură de la începutul drumului