Taximetristul m-a cules de pe drum în prima seară rece a iernii. Îi eram recunoscătoare şi drumul de la Sala Palatului în Militari e lung. Ne-am apucat să povestim. Omul avea vreo şaizeci de ani, era grăsun şi coleric:

- Aţi văzut pe Victoriei ce s-a făcut?

- Nu, nu ştiu!

- N-aţi văzut?

- Nu, n-am văzut...

- Deci, a rămas numa' două benzi de circulaţie, restul sunt pentru biciclete dus şi-ntors şi pavaj dă promenadă. Pavaj mare, uitaţi aşa, până-aicea... face un gest larg cu mâinile.  Da' eu nu pot să cred...

- Ăsta e pentru biciclete, nu? arăt eu spre dreapta.

- Da! Eu nu pot să cred că la promenadă mai se plimbă cineva acuma cu burta goală. Deci pe Calea Victoriei nu e picior de om. E pustie, să ştiţi că nu mai e nimic.

- Nu se mai plimbă nimeni, nu?

- Cine să se plimbe, domnişoară?

- Păi vă daţi seama că tot pentru alegeri le-au făcut...

- Păi nu pentru alegeri, care pentru alegeri? Madam Udrea a plătit cu 50 de lei pe toţi copiii ăia să facă miting că n-au piste de biciclete. Şi ăştia au făcut că n-au avut încotro. Deci s-au plimbat zile întregi prin tot oraşul mii, sute de biciclete, că n-au piste şi i-a obligat p-ăştia să facă piste. Ei când au fost au făcut parcuri la ţară, să pască vitele. Ce naiba?

- Nu cred că i-a plătit, totuşi, Udrea pe toţi...

- Ai domnişoară, trăim în altă lume? Păi ea a făcut, ei au făcut miting...

***

- Da' ziceţi dumneavoastră că Ponta n-a făcut nici un rău, n-a furat nimic de când e...

- Da' ce-a furat Ponta? Spuneţi-mi şi mie ceva...

- Citisem că la mitingul ăla organizat de ziua lui a plătit oamenii să ajungă.

- Domnişoară da' nu există, n-are... Toate ziarele, toate programele dă radio, dă televiziune sunt împotriva lu Ponta!

- Da' să ştiţi că mi-a zis şi  un taximetrist, la fel ca dumneavoastră, că cunoştea pe cineva care primise...

- Nu domnişoară, asta e propagandă, să ţineţi minte! S-au dus membrii PSD! Eu nu-s menbru PSD! Deci, acolo s-au dus membrii PSD din toată ţara. Membrii! Ştiţi ce-nseamnă membru? Membru e o persoană care simpatizează cu partidul respectiv! Deci n-a luat de la PDL, n-a luat de la PNL. Membri, membri dă partid! Ca la 23 august!

***

- Dumneavoastră vă lăsaţi dezinformată de ce citiţi pă net. Pă net nu scriu decât oamenii plătiţi cu bani grei ca să facă propaganda asta! Luaţi exemplu: Pleşu, Manolescu, Patapievici... Toţi ăştia, oameni de cultură care au primit pomană milioane de euro ca să dezvolte, să facă propagandă la cultura română, au făcut propagandă lu' Cărtărescu şi lu' Băsescu şi lu' Elena Udrea! Ce naiba!

- Da' Cărtărescu ce treabă are cu asta?

- Cărtărescu, eee... ăăă... în politica asta a noastră, Cărtărescu... Cărtărescu l-a blamat pă Ponta, pă comunişti şi i-a venerat pe capitalişti; Băsescu, Elena Udrea...

Când am ajuns în faţa blocului, omul a concluzionat că toţi ceilalţi candidaţi, în afară de Ponta bineînţeles, sunt oamenii lui Băsescu. Sau ai lui Cărtărescu. Tot dracu' ăla e. Iar Ponta, săracu', ce rău făcuse? A, doctoratul... Nici măcar nu-şi scrisese el lucrarea aia, de unde să ştie că ăla care i-a făcut-o, a copiat?

În Rucăr, toate drumurile încep şi se sfârşesc în casa unde am crescut. Pe uşa din faţă ieşeam când plecam la şcoală iar pe uşa din spate fugeam în grădină. Strada "mea" e, de fapt, o uliţă numită Valea Poenii. Nu ştiu dacă poiana asta a existat vreodată sau a fost pur şi simplu inventată de vreun cioban cu suflet de poet. Cele zece case care îşi împart drumeagul nu au fost considerate niciodată demne de binecuvântarea asfaltului. E drept, înainte de Revoluţie, primăria trimitea regulat camioane cu piatră care mergeau încet din deal spre vale cu remorcile înclinate, tapetând uliţa cu bolovani ascuţiţi pe care cădeam de fiecare dată când fugeam, speriată, de copiii din "Sus".  Mai demult, la intersecţia Văii Poenii cu drumul principal, era un soi de alimentară, o casă  bătrânească, cu prispă cu bănci de lemn pe margini, de unde cumpăram bomboane. Oamenii o ştiau după numele gestionarului. Acum nu mai e nimic. Un pârâiaş anonim curge spre strada mare unindu-se cu râul, alintat Râuşor. Nici nu i s-ar putea zice altfel având în vedere că, un pic mai încolo, e înghiţit de un râu adevărat, adică de Dâmboviţa. 

Satul e împărţit în mai multe zone. Nu mai ştiu să le numesc pe toate, ce pot să spun e că drumul meu spre şcoală era acelaşi cu drumul spre Centru. Am mers pe-aici, zi de zi, doişpe ani, întâi la grădiniţă, apoi la generală. Tot pe-aici am luat-o şi azi, de fapt am "coborât în Jos"  fiindcă centrul e Joseni şi eu vin tocmai din Suseni. Casele sunt aceleaşi pe care le ştiu de când mă ştiu, dar au mai apărut camere, garduri noi, chiar şi oameni noi care le-au luat locul la portiţă părinţilor lor. Pe vremea când trăiam aici, la primul pod peste Râuşor era un depozit în care oamenii făceau ţuică şi o cârciumă. Acum au rămas nişte bănci cu mese umbrite de copaci tineri şi un magazin alimentar. Un pic mai jos văd movila de cetină, semn că se pregăteşte Focul lui Sumedru, şi îmi pare rău că am uitat, că am venit prea devreme acasă. 

La cimitir, pe locul nostru, m-aşteaptă bunicul şi urna de cenuşă a mătuşă-mii. Acum au şi o biserică sfinţită. Mai demult, era abandonată iar noi, copiii, ne înspăimântam, la ceas de seară, imaginându-ne că e bântuită. 

Fosta grădiniţă şi şcoala stau aproape una de alta, despărţite doar de o casă şi de un drumeag, o altă uliţă. Grădiniţa a fost retrocedată şi, deşi nu mai recunosc curtea tunsă regulamentar, în care m-am jucat şi hlizit multe ore, încerc să văd, când vegetaţia nu e prea stufoasă, geamul fostei mele clase. Îmi mai aduc aminte ferestrele şcolii şi cum eu creşteam în fiecare vară şi ele rămâneau pe loc. În primară, am avut un moment de glorie când am desenat cele mai frumoase vaci din clasă şi colegul meu, Cristi, mi-a arătat cum să copiez numerele la franceză, ridicând un pic colţul manualului. Probabil, l-am ajutat şi eu cu nişte vaci, drept mulţumire. La zece ani am fost mai deşteaptă ca niciodată. Întâi l-am citit pe Jules Verne, apoi Biblia. Pe cel dintâi îl mai recitesc din când în când, când merg acasă. Pe a doua nu am mai pus mâna niciodată. Clasele cinci - opt au fost mişto. Aveam gaşcă şi făceam petreceri în clasă, după ore, cu un casetofon portabil şi suc de la tec. În timpul orelor, mă speriam de pălăria doamnei Rica, profesoara de matematică, şi abia aşteptam să vină doamna Vali, profesoara de istorie, cea care îşi povestea materia mai frumos ca în orice roman. La fel e şi mama. Nu există carte mai faină ca genetica povestită de ea.

Cele mai frumoase două case ale Rucărului sunt aproape una de alta, de-o parte şi de alta a Râuşorului. Una dintre ele e veselă şi primitoare, de la ferestrele largi până la curtea mare, vie. Cea de-a doua seamănă cu o fortăreaţă sau poate eu mi-o imaginam aşa fiindcă am prins-o, mai întâi, farmacie. Mă speria un pic, recunosc, fiindcă dacă intram acolo, era de rău. De obicei, mama cumpăra penicilină pentru mine şi, pe măsură ce creşteam, îmi era tot mai greu să mă ascund de acul malefic.

Centrul e o intersecţie mai mare în care, astăzi, Ponta şi Iohannis işi împart democratic spaţiul "publicitar". Ei bine, nu chiar, fiindcă Ponta are mai multă putere de cumpărare. Dacă fac dreapta, merg fie spre Câmpulung, fie spre "piaţă", locul unde se organizează târgul de duminică la care toată lumea se duce îmbrăcată "frumos". Dacă o iau la stânga, merg spre Braşov. 

Pe undeva, pe o altă strada neasfaltată, e vâltoarea, un soi de maşină de spălat uriaşă, pusă în mişcare de apele Dâmboviţei. Dincolo de ea începe muntele cu brazi, zmeură şi urşi.

Probabil ştiţi ceva despre munca lui Bernhard Schlink dacă aţi văzut "The reader", filmul ăla în care Kate Winslet joacă rolul unei împătimite de lectură analfabete care seduce un puşti şi îl pune să-i citească. Domnul Schlink este autorul romanului pe care se bazează scenariul filmului.

"Minciuni de vară", cartea despre care scriu acum este o colecţie de nuvele legate între ele prin ideea de minciună ca neadevăr pe care oamenii îl folosesc, mai ales, pentru a se păcăli pe ei înşişi. Volumul conţine şapte povestiri. Personajele principale sunt deseori profesori, jurnalişti sau scriitori iar relatarea este scrisă din perspectiva unei singure persoane.

Mie mi-au plăcut în mod deosebit două dintre nuvele, prima şi ultima în ordinea aşezării în carte. Nu, asta nu înseamnă că nu le-am citit pe toate, pur şi simplu aşa s-a nimerit.

"Extrasezon" este o poveste de dragoste, începută la mare, între un flautist neamţ, emigrat în America, şi o moştenitoare bogată. În această "Cenuşăreasa" întoarsă invers, flautistul îşi dă seama că este mai ataşat decât credea de casa lui aflată într-o suburbie săracă a New York-ului, de vecinii şi prietenii zgomotoşi şi pitoreşti care, îşi dă seama, nu vor mai avea ce căuta în traiul lui alături de iubită: "Îşi dădu seama că, atunci când i-a descris lui Susan zilele şi săptămânile care au trecut, l-a uitat de tot pe oboistul secund. Se întâlneau odată pe săptămână, luau cina la restaurantul italian de pe colţ, discutau despre cum e să trăieşti ca european în America, despre aspiraţii şi dezamăgiri în carieră, bârfeau despre orchestră, despre femei - oboistul era vienez şi americancele i se păreau la fel de greu de abordat cum i se păruseră şi lui Richard până atunci. Nu-i povestise nici despre bătrânul care stătea la mansardă şi care-l vizita seara, din când în când, ca să joace o partidă de şah, şi care juca cu atâta imaginaţie şi pasiune, încât pe Richard nu-l deranja că pierdea mereu. Nu-i spusese nimic despre Maria, o puştoaică din gaşca de pe stradă, care făcuse cumva rost de un flaut şi pe care o învăţase să sufle în muştiuc, să ţină degetele corect şi să citească partiturile [...] . Nu-i povestise nici despre lecţiile de spaniolă oferite de profesorul din El Salvador, care locuia pe o stradă din apropiere, nici despre sala de fitness murdară şi neîngrijită, în care se simţea în largul lui." Când se întoarce din vacanţă, Richard nu are curajul să intre în casă. Stă în faţa intrării câteva ore, gândindu-se la trecut şi viitor, realizând că "nu întâmplător a ascuns aceste laturi ale existenţei sale faţă de Susan. Nu le-ar fi putut integra în viaţa lor comună. Nu voia să admită că era nevoit să renunţe la trecut în favoarea viitorului". Povestea se termină deschis - putem să intuim, dar nu avem certitudinea, că va alege vechea lui viaţă. 

"Călătorie spre sud", mi-a atras atenţia prin originalitatea începutului: "Ziua în care a încetat a-şi iubi copiii era o zi obişnuită.". O frază puternică stârneşte, de obicei, curiozitatea. Citind în continuare, am aflat că eroina povestirii, o bunică care locuieşte la azil, trăise toată viaţa doar pentru "ceilalţi" şi aplicând sfatul mamei ei - "iubirea ţine de voinţă, nu de sentimente" - ajunsese să fie fericită îndeplinindu-şi sarcinile şi responsabilităţile. Nu-i vorbă, are o familie frumoasă: patru copii, băieţii cu cariere promiţătoare, fetele casnice, cum fusese şi ea, dar căsătorite cu oameni importanţi.Copiii o "vizitau regulat, nu lăsau să treacă prea mult timp între vizite, rămâneau la ea peste noapte, uneori şi două nopţi, o luau la ei câteva zile şi de ziua ei veneau să o vadă cu toţii.[...]. Fiecare avea viaţa, familia şi slujba lui. Dar toţi o includeau în vieţile lor!" Acest succes nu compensează faptul că "de visele ei din copilărie, de faptul că tânjea după ceva mai important decât şcoala sau familia, de încercările ei disperate de a se refugia şi de a găsi acest lucru în orele de balet sau de pian" se alesese praful. În tinereţe îi mai rămăsese un singur vis: "să găsească bărbatul potrivit. Dar nici măcar asta nu-i reuşise" fiindcă soţul ei divorţase când ultimul copil terminase liceul. Din trecut, apare imaginea iubitului din timpul facultăţii, cel care o părăsise după o vară petrecută împreună. Femeia se întreabă cum ar fi fost viaţa ei dacă s-ar fi căsătorit cu el. Împreună cu una dintre nepoate, porneşte într-o călătorie spre sud, să viziteze oraşul în care se întâmplase totul. Impresionată de povestea bunicii, nepoata îl caută pe bărbat. Locuia încă acolo, fusese profesor la colegiul unde studiaseră amândoi. Pe măsură ce discută, femeia îşi dă seama că ea fusese cea care îl părăsise pentru siguranţa unei vieţi alături de amicul din copilărie, viitorul soţ, iar, pe măsură ce trecuse timpul şi alegerea se dovedise greşită, îl învinovăţise pentru despărţire, imaginându-şi că o părăsise. "Deciziile mari, cele care îţi influenţează viaţa, nu pot fi numite corecte sau greşite. Oamenii trăiesc vieţi diferite, atâta tot." îi răspunde el când se întâlnesc şi ea vrea să ştie dacă şi-a ratat viaţa.

20 septembrie 2006

Ne hotărâm să plecăm la mare şi nu aşa... oricum. Eu şi Ochi Albaştri, ca două mândre cucuiete ce suntem, în deplin contact cu realităţile economice ale zilei de azi, căutăm cel mai ieftin mijloc de transport. Soluţia apare în mod neaşteptat, şoptită de o prietenă mai avizată: personalul de 1:30. “Nu vă faceţi griji, nu e nici o problemă. Mai nou e şi poliţie pe tren!!“ adaugă Ana pentru a ne linişti temerile de călători începători. Aşa că nu ne facem griji. Încărcate ca nişte măgăruşi, cu cele trebuincioase unei săptămâni de trai departe de casă, ne prezentăm la întâlnirea cu trenul. Conştincioase din fire, mai ales Ochi Albaştri, ajungem cu o oră mai devreme. Uituce din fire, mai ales io, constatăm, pe ultima sută de metri, că bagajul nu e complet aşa că ne petrecem această ora, într-un mod foarte agreabil, alergând prin non-stopurile din Gara de Nord.

În sfârşit, obiectul dorinţelor noastre, trage la peron. Socializam cu altă mândră, ne găsim simpatice şi hotărâm să împărţim acelaşi compartiment. Spre marea noastră uşurare trenul e aproape gol. Deh, cine dracu' mai pleacă la mare duminică noaptea?!? Turiştii de week-end sunt demult în pătucurile lor calde, cu nostalgia-n suflet şi un mare “chef” de a merge la scârbici a doua zi...

Joy! Happiness! Găsim un compartiment numai pentru noi. După vreo juma’ de ora de întărire a relaţiilor de amiciţie, fiecare isi vede de activitatile ei preferate. Mândra cu numărul 3 se cuibăreşte mai comod şi decolează în lumea viselor. Ochi Albaştri îşi pune geanta pe picioarele mele, capul pe geantă, îşi lungeste restul fizicului pe ce-a mai rămas din banchetă şi o urmează. Cum nu am dormit niciodată prea bine sprijinită în cot, îmi scot ziarul şi mă apuc de citit.

Trece o oră, trec două, trec trei. Deocamdată, spusele Anei s-au adeverit întocmai. Singurii oameni care ne-au deranjat au fost naşu’ şi cei doi poliţişti care făceau ture de tren din jumătate în jumătate de oră.

Uauu! Gradul meu de încredere în eficienţa poliţiei române creşte cu fiecare vizită a celor doi. Mă simt o mică bucăţică de naţiune bine apărată în interesele sale, ba mai mult, mă gândesc ca în 2008 să mă fac cetăţean conştiincios şi să merg la vot.

Dar nici nu termin bine cu elogiul mental închinat instituţiilor statale că, pe hol, se aude gălăgie. ”Băi, veniţi să stăm aici că sunt 3 gagigi singure!”. În clipa următoare, uşa se deschide. Peste noi dau năvală 3 proaspăţi majoraţi, veseli şi gălăgioşi nevoie mare. “E liber?”. “Nu!!” răspund eu , morocănoasă. Băieţii nu m-aud aşa că vin, se aşază, rămân. Încep să vorbească tare, ascultă muzică şi mai tare, comentează diverse - mai mult sau mai puţin legate de noi. Nu ştiu de ce dar sunt foarte prost dispusă. Aşa de prost dispusă încât, dacă aş avea o mitralieră, aş curăţa lumea de cel puţin 3 oameni. Ca să nu mă bag în rahat singură mă întorc la ziar. Nu prea am chef, mi-o impun. Se pare că activităţile mele ‘telectuale nu’s tocmai pe gustul noilor veniţi aşa că unul dintre ei stinge lumina. Brusc, fără nici un fel de preaviz, ne trezim într-o beznă adâncă, punctată, din când în când, de chicote de râs.

Eu mă duc şi aprind becul. Ei se duc şi îl sting. Eu îl aprind încă o dată. Şi uite asa ne jucam de-a “lumina” vreo 10 minute,  până când încercările mele de a-mi compune o moacă fioroasă se bucură de oareşcare succes. Sau oamenii ăia mă consideră nebună de legat. Nu ştiu. Cert e că mă lasă în plata mea, cu lumina aprinsă, şi îşi văd de ale lor. Sau în continuare de ale noastre căci, după nici 5 minute, îmi cer câte o pagină de "Dilemă". Le dau bucuroasă, poate s-or mai potoli şi ei. Visele mele de linişte şi pace se năruiesc brusc fiindcă îmi înapoiază repede foile şi încep partea a doua a distracţiei: fotografiatul mediului “ambiant”(din care, evident, făceam parte şi noi) plus distratul pe seama pozelor. Încercăm să-i ignorăm şi ne vedem de ale noastre în speranţa că, la un moment dat, se vor plictisi, vor tăcea, vor deveni transparenţi şi invizibili..

Dar se vede treaba că noaptea respectivă era plină de surprize căci nu trece mult timp şi, în compartiment, mai intră un tip. Îl analizez fugar. Pare genul de om liniștit. Își găsește un loc și se așază. Puștii își văd în continuare de poze și de “ha, ha, ha, hu, hu, hu”. Deodată, se face auzită o voce: “Futu-ți pizda mă-tii... Sugi pula, imbecilule! Tu stii, mă, cine sunt eu, mă? Dacă mai faci o singură poză iti vâr telefonul în cur! Crezi că fetele ăstea vrea să le faci tu poze, dobitocule?!?” Ridic privirea, foarte șocată, și descopăr că sursa “zgomotului” era omulețul “liniștit” care tocmai intrase.

Puștiu’ nu știe cine e, așa că nu vrea să se lase de pozat. Din partea mea presupun că fie a evadat de curând din pușcărie, fie e vreun "cappo di tutti capi" local. Deoarece se pare că fusesem nominalizată, fără voia mea, purtătoarea de cuvânt a grupului, îl asigur, cu o voce pierită și un mare nod în gât, că noi nu avem nici o problemă cu pozele. Cavaleru’ rătăcitor, cunoscut după aceea sub numele de cod de “asasinu“, nu e convins de speech-ul meu așa că își continuă tirada explicându-i tânărului, în același limbaj bogat și creativ, că nu va mai apuca să vadă Constanța dacă se încăpățânează să persevereze în cariera lui de "fotograf" amator.  Eu și Ochi Albastri ne holbăm consternate una la alta în timp ce urechile mai că ni se usucă și cad. Brusc, puștii ni se par niște oameni minunat de agreabili și simpatici, colegii ideali de călătorie.

Minutele trec din ce în ce mai greu. Ca un făcut, pe culoar nu se mai zărește nici picior de polițist iar asasinu’ nostru pare din ce în ce mai supărat. Când ne pierdusem orice speranţă apare la orizont, ca luminița de la capătul tunelului, gara din Constanța. Coborâm rapid (pe cât se poate, cu una bucată rucsac și una bucată ghiozdan de persoană) și ne îndepărtăm aproape în fugă de tren. De-abia la o cafea și o țigară ne regăsim umorul, bine ascuns într-un sertar al minții, și începem să facem haz de cele întâmplate. Hmmm... Oare unde am lăsat-o pe cea de-a treia fată? Nu reuşim să ne aducem aminte.

Poate primul lucru care m-a izbit ca fiind diferit în țările nordice a fost metoda de a intra în camera de hotel/motel. 

În Malmo, am ajuns târziu în noapte. Recepția era închisă dar primiserăm, cu o zi în urmă, instrucțiuni pentru a pătrunde în clădire. Trebuia să deschidem ușa principală cu un cod, să găsim căsuța poștală, să formăm un alt cod și de-acolo să ne luăm cheile camerei. Dacă nu ne descurcam, puteam să sunăm la un număr pentru ajutor dar cei de acolo nu aveau cum să vină personal „să ne salveze” fiindcă erau în capătul celălalt al orașului. Motelul ăsta avea, totuși, o față umană – a doua zi am plătit cazarea unei femei în carne și oase. 

În Copenhaga, în schimb, nu am văzut, vreme de patru nopți, picior de recepționer. De plătit am plătit online, ușa de la intrare se deschidea iarăși cu un cod, de data asta cifrul nostru personal cu care mai treceam de vreo 3-4 uși, inclusiv cea de acces pe palierul nostru și cea de la cameră. Singurele prezențe fantomatice care ne-au tulburat șederea în hotel au fost asiaticele care se ocupau de curățenie în fiecare dimineață. Evident, tehnologia nu e infailibilă. Am simțit-o pe pielea mea când, întorcându-mă într-o seară în cameră, nu am mai putut trece de ultima ușă de coridor. V. dormea, prin jur nu se zărea nimeni, eram, cu alte cuvinte, în rahat până la gât. Noroc cu wifi-ul și telefonul smart, deci iarăși tehnologia. Am găsit numărul call centerului hotelului și o duduie drăguță mi-a dat acces și la etajul de dedesubt. Am putut astfel să urc pe o scară de incendiu și să ajung în cameră. 

Dar am luat-o înainte cu povestea. Habar n-aveam că voi păți așa ceva în după-amiaza în care am sosit în Copenhaga. Traversasem marea dinspre Suedia pe minunatul pod Oresund, despre care am povestit într-un articol anterior. Din gară am ajuns repede la hotel și apoi am plecat să explorăm orașul.

Spre deosebire de ce am văzut prin alte locuri, zona din jurul gării e curățică și frumoasă. Nu prea au încotro – e chiar în buricul târgului. Primăria și Tivoli, un cunoscut parc de distracții, sunt la o aruncătură de băț. Cum era prea târziu să mai vizităm ceva – muzeele și alte lăcașuri de culturalizare se închid devreme, pe la 4, 5 - am plecat să explorăm străzile orașului. Primăria, o clădire veche și impunătoare, construită din cărămidă roșie, e înconjurată de una dintre cele mai mari piețe din Copenhaga, Rådhuspladsen, (din păcate, în reparații în timpul șederii noastre). Din această piață pornește și Strøget, principala zonă de shopping a orașului, unde găsești, la fel ca peste tot, New Yorker și H&M dar și magazine unde fiecare produs costă câteva mii de euro, fast-food-uri, oameni statuie ba chiar și o piață în aer liber, piața italiană. Evident, aici ne strângem și noi, turiștii veniți din toate colțurile lumii, măcar să căscăm gura dacă nu să cumpărăm fiindcă, după standardele burghezului român mediu, Danemarca e o țară scumpă. Nu foarte departe de această zonă pietonală, se află vechea Bursă pe care, dacă nu știi dinainte ce e, poți să o confunzi cu vreun palat din basmele lui Andersen. Acoperișuri verzi, ziduri roșii, albe sau galbene și turnuri spiralate. Pare o arhitectură menită să înveselească chiar și în timpul lungii ierni nordice. Din păcate, tocmai acest bulevard central, la fel de curat pe stradă ca și restul orașului, ne-a oferit o surpriză neplăcută. Pe canalul care îl mărginește curge încet o apă murdară, pe care plutesc zeci de leșuri de șobolani în diferite stadii de putrefacție. Nu mă așteptam la așa ceva tocmai aici. O urmare firească a acestei descoperiri a fost că am evitat să ne cumpărăm vreo excursie cu barca.