Puterea obişnuinţei


Ionuţ a plecat de-acasă acum două luni. Era o sâmbătă friguroasă de ianuarie. M-am trezit la şase, ca de obicei. Am făcut omleta cu şuncă şi ciuperci care îi place lui atât de mult, am fiert cafeaua, tare şi înmiresmată, aşa cum îmi place mie. Ionuţ nu-mi moşteneşte pasiunea pentru cafea. Poate e mai bine aşa. Pe la şapte, totul era gata. L-am trezit cu o bătaie scurtă în uşă: 
- Mamă, hai să mănânci! 
- Vin imediat! mi-a răspuns vioi, aproape înainte să termin de vorbit. 
Ce ciudat! Băiatul meu se trezise deja… Tonul vocii lui mi-a adus aminte de copilul care, cu câţiva ani în urmă, aştepta cu nerăbdare dimineţile în care urma să plece în excursie cu clasa. Aceeaşi dorinţă de aventură. Deseori m-am întrebat dacă reuşea să doarmă vreun pic în acele nopţi.
Am mâncat împreună, ca de obicei. E, sau mai bine zis era, micul nostru ritual zilnic. Apoi ne-am băut cafeaua: a mea era neagră, fără zahăr, a lui îndulcită cu două linguriţe de miere şi înmuiată cu lapte. Nu am stat prea mult la poveşti. Se grăbea. 
- Să te ajut cu ceva, mamă?
Nu era nevoie. Bagajele erau aşezate ordonat în mijlocul camerei, patul strâns, hârtiile de prisos puse în coş. 
- Nu am luat chiar tot… doar lucrurile de care am cu adevărat nevoie. Nu vreau să car toate nimicurile ăstea peste mări şi ţări. Şi apoi nu e ca şi cum nu m-aş mai întoarce niciodată aici! mi-a zis el când am observat că dulapul rămăsese aproape plin. 
Ionuţ s-a mutat în Anglia. Vrea să muncească câţiva ani acolo, să strângă nişte bani şi să vadă cum e viaţa în altă ţară. Nu-l condamn. Şi eu mi-am dorit să călătoresc când eram mai tânără. Nu s-a putut. La început nu am avut bani. Apoi a venit copilul şi nu prea mai era timp. După ce am ieşit la pensie, am rămas iarăşi fără bani. 
Şi-apoi nu puteam lăsa băiatu’ singur. Începuse serviciul, avea mult de muncă. Cineva tot trebuia să aiba grijă şi de el, să-i facă o mâncărică caldă... Ziua mea începea la ora şase. Mă trezeam, făceam de mâncare, îl trezeam şi pe el… Apoi, în timp ce mânca, îi călcam o cămaşă, îi împachetam prânzul. Când totul era gata, ne beam cafeaua împreună, mai povesteam de una, de alta. El pleca la muncă şi eu la piaţă. Ţin să ajung devreme la piaţă, să găsesc laptele proaspăt, aşa cum îi place băiatului meu, să cumpăr legumele şi carnea cele mai bune. Mă întorceam apoi acasă şi găteam: o supă, felul doi şi desertul. După aceea mă apucam de curăţenie. Nu ai zice, dar sunt o grămadă de făcut într-un apartament: aspirat, şters praful, aranjat, spălat haine. Udam florile, făceam o baie şi gata, trecea ziua. Când bătea ceasul de şase seara mă apucam să pregătesc masa. Indiferent ce planuri avea pentru seară, băiatul meu trecea întotdeauna pe acasă...


Nu mi-am schimbat prea mult programul de când sunt singură. 
- Mamă, da’ de ce te scoli matale aşa devreme? Ce ai de făcut? Dormi, odihneşte-te, plimbă-te… Bucură-te că nu-ţi mai stau pe cap. Gândeşte-te că eşti în vacanţă…
Aşa îmi zice băiatu’ ori de câte ori vorbim la telefon. Ar trebui să-l ascult, da’ nu pot. Ce e aia să te plimbi? Păi nu mă plimb deja? Pân’ la piaţă şi-napoi e ceva drum. Să mă plimb aşa, gură-cască, pe străzi, fără treabă? Ce-ar mai fi şi asta? Auzi tu, să dorm şi să mă odihnesc. Fac şi asta dar nu pot să o ţin numai aşa…
- Alo?
- Ce faci mamă? 
- Bine, mamă, pe-acasă. Tu?
- Am plecat de la muncă şi mă duc în oraş, cu nişte prieteni. Tu ce mai zici? Ce mai e pe-acasă?
- Nimic nou, mamă. Am fost azi la piaţă să cumpăr roşii şi varză pentru murături. Am găsit aşa o varză frumoasă… Mâine tre’ să mă duc la spital, pe la unchiul Gheorghe.
- Da’ ce-a păţit?
- Eh… ştii tu cum e el. Vrea să le facă pe toate singur de parcă ar avea tot douăzeci de ani. S-a apucat să repare podul că a plouat cam tare luna trecută şi le intra apă în casă. Nu s-a uitat cum pune picioru’ pe scară când cobora şi a căzut. Şi-a rupt piciorul. Domnu’ doctor zice că e bine, da’ na, acum tre’ să stea o vreme în spital…
- Of… păi spune-i şi matale să se potolească. Pupă-l din partea mea!
- Da, mamă… Tu eşti bine? Ai mâncat ceva? 
- Nu, voi mânca în oraş cu prietenii…
- Aaa… Păi ai grijă, mamă, pe-acolo. La muncă e totul bine?
- Da. Mult de muncă, da’ mă descurc…. Auzi,mamă, tre’ să închid. Te pup! Vorbim mâine…
Închid telefonul şi îl las încet jos, pe canapea. Mă uit la ceas. E deja ora şapte. Când o fi trecut şi ziua asta? Ionuţ ar fi trebuit să ajungă acasă până acum… dacă ar fi fost în ţară. Mai stau niţel aşa, pierdută în gânduri, apoi mă ridic şi pornesc încet spre bucătărie. Ce să mănânc? Mie nu-mi trebuie ciorba şi tocăniţa şi plăcinta cu mere, dar continui să gătesc în fiecare zi, aşa cum fac de 30 de ani, trei feluri de mâncare. Ce să fac altceva? Îmi pun un pic de tocăniţă în farfurie… 
- Ştii cum e, mamă… Vor să scoată untul din tine. Azi, de exemplu, aveam de terminat task-ul ăla de care ţi-am povestit ieri dar s-a trezit şi unul din şefi că ar avea nevoie de un document pentru proiectul de care mă voi ocupa începând de săptămâna viitoare…
- Ce e ăla, mamă, task?
- Of, mamă, nimic nu ţii minte… Ţi-am mai spus asta. Task e un soi de sarcină de… muncă. 
Copilul meu… E amuzant să îl vezi cum îşi ia aerul ăla serios şi îmi explică, pe îndelete, cuvintele ălea noi pe care le folosesc tinerii din ziua de azi, la muncă. Îl ascult şi nu prea. Eu nu mai am nevoie să ştiu vorbe din astea ciudate, în engleză. Nu înţeleg chiar totul, dar ştiu că a crescut isteţ şi harnic, aşa cum mi-am dorit întotdeauna. Asta e tot ce îmi trebuie.
Uite, aproape am terminat mâncarea.E mult mai plăcut să mănânc când stau de vorbă cu el. Eu mănânc şi el îmi povesteşte de Anglia, de lumea aia nouă şi ciudată, de muncă şi task-uri…
- Ionuţ, mamă, vrei o plăcintă cu mere?

2 comentarii: