Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

2014 - Saptamana 7

10 februarie
A disparut Mihaela din pasajul de la Universitate. Peste weekend dusa a fost, cu Activia ei cu tot. Cum, care Mihaela? Mihaela Rădulescu care ne încânta cu formele ei suple şi pofta de viaţă (şi Activia) în fiecare zi pe noi, trecătorii prin pasajul de la Unirii. Am povestit mai multe despre asta, aici.
"Viata e greu. La munca e greu. Sa ai familie e greu. Sa n-ai familie e greu." Vorbele unui mare intelept in viata

11 februarie
S-a redeschis sala de la Plaza unde mă duceam de obicei. La prima impresie totul este mai nou, upgradat şi strălucitor. Uitându-mă mai bine am descoperit că au scos jacuzzi-ul din baia fetelor (cică la băieţi l-au păstrat). În schimb, au pus cât de multe dulăpioare s-a putut fără nici un respect pentru eventualul confort al clientelor. Acum înţeleg că e în avantajul firmei să înghesuie oamenii, ca vitele, într-o sală dar, totuşi, construcţia sau felul în care sunt repartizate locurile în vestiar de la recepţie ar trebui să aibă o logică. Nu e normal să te înghesui cu 6-7 femei pe un metru pătrat de spaţiu în timp ce în alte colţuri alte încăperii bate vântul fiindcă dulăpioarele sunt repartizate în ordine numerică.

12 februarie
Încă o săptămână se apropie cu paşi mari de sfârşit. Citesc în continuare "Quo Vadis" şi mă exasperează ortografia cărţii. La fiecare pagină găsesc greşeli de tipul "vroiam" sau cuvinte scrise aiurea , fragmentat.
Am sabotat pe cineva, mi se spune. Şi chiar aşa e. Din fericire, nu am făcut-o intenţionat.

13 februarie
Un predicator de ocazie le povesteşte celor 3 femei cu care se află la masă că raiul e aici, pe pământ. Par destul de preocupaţi de religie dar punctul ăsta de vedere e diferit. Femeile îl ascultă transfigurate şi îl aprobă supuse. Atunci de ce, oare, una dintre ele e îmbrăcată ca o măicuţă de oraş?
Nu mergem la film că e prea târziu, ne ducem acasă.Astenia de primăvară şi răceala îşi fac apariţia în viaţa mea.

14 februarie
Unii serbează sfântul Valentin. Alţii fac băşcălie pe seama lui. Noi mergem în clubA la deja tradiţionalul concert Anti Valentine's day al trupei Ţapinarii. E puţină lume aşa că începerea concertului este amânată. De la 9, la cât era programat, ajungem să ascultăm primele acorduri la 11. După cum zice o prietenă, asta nu e o dovadă de prea mare respect pentru public.

15 februarie
M-am trezit târziu - am recuperat orele lipsă de somn din timpul săptămânii. Azi e o zi numai a mea în care scriu pentru săptămâna viitoare. Mai târziu va trebui să şi muncesc un pic.

16 februarie
Soare în Bucureşti duminica asta. Plimbare de după-amiază prin centrul vechi şi late breakfast în City-Grill-ul de pe Covaci unde, întâmplător, am mâncat un desert foarte bun - o combinaţie de cremă de lămâie, mousse de ciocolată şi măr crocant cu îngheţată. Astăzi am câştigat primul premiu la un concurs, vreodată. Este vorba de concursul de pe blogul Kadiei - Îndrăgostiţii din literatură. Yeey... Uite o întâmplare care mă face să încep săptămâna cu mai mult optimism.
Dâmboviţa la Unirii

Fascinaţia înălţimilor - Koln şi Dusseldorf

Oare de ce suntem noi, oamenii, fascinaţi de înălţimi? De ce simţim nevoia ca, în orice loc nou în care mergem, să ne cocoţăm, uneori cu preţul unei trude imense, în cel mai înalt punct din zonă? Are ceva de-a face cu peisajul, desigur, dar dorinţa de a admira o astfel de privelişte e scrisă undeva, mult mai adânc, în sufletul nostru. Ajunşi sus, la înălţime, putem să cuprindem zona dintr-o privire şi să o rezumăm aducând-o la nivelul măruntei noastre înţelegeri. Credem astfel că cunoaştem oraşul sau că înţelegem frumuseţea naturii...

Nici eu sau prietenii mei nu suntem altfel. Din acest motiv, amintirile mele despre Koln şi Dusserdorf se leagă de 2 simboluri, a căror escaladare oferă ochiului o imagine de ansamblu asupra împrejurimilor. 

Primul este domul din Koln. Nu am stat în oraş prea mult. De fapt, nu cred că am făcut altceva decât să ieşim din gară, să vizităm dom-ul şi să ne întoarcem înapoi. Am vrut, bineînţeles, să urc până la ultimul nivel. S-ar fi putut altfel? Ţin minte şi acum că pe scări - erau nişte scări metalice, dintr-un soi de grilaj prin care vedeai ce e jos şi capetele celorlalţi turişti, m-a apucat un rău de înălţime groaznic. Am reuşit să-l depăşesc, am ajuns pe terasă, m-am liniştit şi am admirat oraşul. Într-adevăr, ziua era senină şi priveliştea frumoasă. Aveam ce vedea atât în turn cât şi în catedrală care, poate şi fiindcă era prima de acest fel pe care o vizitam, mi s-a părut superbă. Ne-am mai plimbat niţel prin jur şi apoi ne-am întors acasă, adică în Dortmund. Era, dacă nu mă înşel duminică şi oraşul trăia intens sfârşitul de săptămână.

Locul de unde se vede Dusserdolf-ul este turnul de telecomunicaţii (Rheinturm), o structură destul de neobişnuită, care are în vârf un soi de cameră panoramică cu geamuri până în podea. Să urci nu e periculos, nici înfricoşător fiindcă iei liftul. Când ajungi sus începe greul - geamurile din partea de jos a punctului de observaţie sunt înclinate... spre exterior. Dacă ai nervii tari, te poţi întinde pe unul dintre aceşti pereţi transparenţi pentru o poză de efect. Nu am avut tupeul să fac asta. Stomacul mi s-a revoltat ameninţător numai la ideea unei astfel de îndrăzneli. În ciuda fricii instinctive care mă bântuia, nu m-am lăsat până nu am făcut ceva fotografii (cu peisajul, dacă cu mine nu) şi am testat temeinic graniţele de siguranţă personală, apropiindu-mă sau depărtându-mă de geam după cum mă simţeam - mai bine sau mai rău.

În excursia în Germania am descoperit, vrând-nevrând, că am rău de înălţime lucru pe care am încercat să-l remediez anul următor sărind cu parapanta. Căci, ce loc mai potrivit pentru o privelişte de ansamblu aş fi putut găsi? Dar, despre asta, în altă poveste...

Koln






Dusserdolf




...10 mii de negrişori pe o plantaţie...

De pe vremea când eram proaspăt intrată în sistem şi mă speriasem de el de nu se mai poate:)

Vine o vreme când, pentru a cumpăra, trebuie să vinzi şi cum, în general, nu prea ai multe, începi cu ce e mai la îndemână. Adică cu propria persoană şi, mai ales, cu timpul şi energia ta. Tu eşti însă un tip mai aparte de marfă... Una interesată, dornică să ridice preţurile la licitaţie. Uneori ai noroc..Sau, cel putin, aşa crezi la început. Te cumpără unii mari, mari de tot. Vestiţi în lume pentru că îşi tratează bine achiziţiile. Ce mai, zici că nenea Ăla, the Big Boss, s-a învrednicit să-ţi mângâie tărtăcuţa cu atingerea lui subtilă. Ceea ce vezi în primele zile nu face decât să-ţi îndreptăţească această părere. Centrala, locul unde se învârt parfumurile scumpe şi fiţele. Aproape că simţi mirosul banilor. Te ameţeşte... vrei şi tu acolo, sus, în moţu’ piramidei corporatiste. Începi să visezi, să-ţi faci planuri. Şi apoi...

”Ladies and gentlemen, welcome to the Matrix!” Aceasta este aplicaţia în care veţi lucra, aceasta este altă aplicaţie în care veţi lucra... Acestea sunt toate cele 10 aplicaţii pe care trebuie să le folosiţi. Aceasta este aplicaţia în care iţi vezi programul zilnic, citeşte... Nu, nu poţi să-ţi iei pauză decât când scrie acolo. Nu poţi întârzia în pauză, nu poţi să întârzii din pauză, pauza nu se mută singură dar, uite, o poţi muta tu cu 15 minute mai târziu... Nu e nevoie decât de 10 click-uri bine ţintite. Acestea sunt codurile pentru diferitele tale activităţi. NU UITA SĂ-ŢI TRECI EXCEPŢIILE ÎN PROGRAM! E simplu, nu e nevoie decât de 8 click-uri. Vrei să-ţi iei concediu? Asta e aplicaţia pentru cerere. Vrei să vezi ce ai greşit azi? Uite, ai aici un user_name şi parola: tghv45683. Ştiu că e urâtă dar aşa e făcut programul, parola nu se poate schimba... Vrei să te duci la budă? Nimic mai simplu: dublu click, new action...
Well... şi, oh nu, nu lucrez pe ceva tehnic. Oare? De câteva zile, cineva imi râde batjocoritor în ureche : ”The matrix has you!!”

11 decembrie 2006

Paris - Fragmente de jurnal: Cimitirul Montparnasse

24 august 2013

Ultima zi de vacanţă. Ieri am fost în cimitirul din Montparnasse, un loc vestit pentru "ocupanţii" lui de vază: scriitori, artişti dar şi cei care i-au promovat. Dintre ai noştri, sunt înmormântaţi acolo Brâncuşi, Tzara, Cioran, Eugen Ionescu... şi, poate alţii, care mi-au scăpat. 

Excursia anevoioasă, făcută în mijlocul unei zile toride de vară, era să mă lase la fel de rece ca şi ocupanţii respectivului cimitir. După vreo oră în care am rătăcit aiurea printre pietrele de mormânt încercând să găsesc nume cunoscute şi nedescoperind decât nenumărate familii Levy (nimerisem în aripa evreiască) am găsit una dintre intrările oficiale.

Mai nou, şi cimitirele sunt foarte bine organizate. Am primit o hartă care conţinea lista personalităţilor înmormântate aici precum şi repartizarea lor în planul cimitirului. De departe cel mai înspăimântător monument funerar mi s-a părut cel al domnului Pigeon şi al soţiei sale - un grup statuar care îi reprezintă pe ei întinşi într-un pat, citind cică, la lumina lămpii inventate de domn. Piatra statuilor este închisă la culoare şi ea stă întinsă cu mâinile pe piept în timp ce el pare că se ridică. În ansamblul general al crucilor şi pietrelor de mormânt din jur, cu un înger veghind straniul pat de piatră, mi s-a părut o imagine impresionantă mai ales dacă ajungi aici seara. 

Primind harta, am fost capabilă să o găsesc destul de repede pe una dintre scriitoarele mele preferate, Simone de Beauvoir, înmormântată aici alături de iubitul ei Sartre. O pereche de turişti francezi sau italieni se trăgeau în poză alături de mormânt. La un moment dat el s-a aşezat pe banca din faţă, cu ochelarii de soare pe nas şi, zâmbind şmechereşte, a rugat-o pe ea să îl pozeze aşa. Ce să zic... bine că voi trăiţi... încă!

La Brâncuşi, o senzaţie de emoţie autentică m-a cuprins - aproape că mi-au dat lacrimile. Nici eu nu ştiu de ce. Am lăsat aprinsă o lumânare găsită acolo... Sunt, cred, 2 statui de-ale lui în cimitirul acesta. Eu am avut energie să găsesc doar una - "Sărutul", lucrată pentru o fată care s-a sinucis din dragoste.

Cioran s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu mine şi a câştigat. Am tras concluzia că ar trebui, mai întâi, să-i termin de citit scrierile şi de-abia apoi să merg să îi văd mormântul.

Interesante în cimitirul ăsta sunt lucrurile pe care oamenii le lasă în semn de preţuire pentru cei pierduţi: pietre aranjate pe mormânt şi un soi de... bibelouri aş putea spune cu inscripţii dedicate morţilor. Nu prea am văzut, ca la noi, flori şi lumânări. Doar Brâncuşi avea şi erau, probabil, aduse tot de un român.

Domnul şi doamna Pigeon
Obiecte lăsate de călători pe mormântul lui Brâncuşi
Sărutul
Unul dintre acele stranii obiecte decorative aşezate pe cavou

Muzeul George Enescu, unul dintre palatele uitate ale Bucureştiului


Clădirea asta frumoasă mi-a atras atenţia de cum m-am mutat în Bucureşti. Nici nu aveam cum să nu o observ - locuiam, pe vremea aceea, în căminul Moxa la o străduţă distanţă de Calea Victoriei. Ciudat totuşi... Nu m-am putut hotărî să o vizitez. Probabil şi din cauza ideii că, na, clădirile nu pleacă nicăieri aşa că nu are rost să mă grăbesc...

Aşa este, în principiu. Clădirile trăiesc mai mult ca oamenii. În Bucureşti, din  păcate, trăiesc mai puţin ca în alte capitale ale lumii. De-abia când am intrat în curte şi m-am apropiat de uşă am văzut că scoica de sticlă de deasupra intrării, care îmi furase de atâtea ori privirea, are geamurile îngălbenite. Ferestrele înalte, construite să lumineze interiorul tot timpul, nu au mai fost vopsite de multă vreme. Intrăm înăuntru... Muzeul are 3 camere, restul e ocupat de Uniunea Compozitorilor din România. Palatul Cantacuzino, aşa se numea clădirea în perioada interbelică, a fost, odinioară, superb. Încă mai este... Cele 3 camere pe care avem voie să le vizităm au pereţii decoraţi cu figurine din ghips si mici fresce inspirate, probabil, din miturile antice. În ultima dintre ele, sala de concerte, vitraliile sunt pictate cu elemente provenind din lumea muzicală: viori, harpe, trompete... 3 camere şi o viaţă de om. Vedem 2 piane, vioara de copil a lui Enescu, medaliile, diplomele, costumul de scenă şi costumul de membru al Academiei Române, obiectele ornamentale şi alte semne ale preţuirii pe care artistul le-a primit de-a lungul vieţii. O femeie frumoasă veghează prima cameră dintr-o fotografie. Este Maruca Cantacuzino (sau Tescanu Rosseti), frumoasa şi zvăpăiata soţie a artistului. Prima parte a vizitei s-a încheiat. Urmează să mergem în casa memorială, de fapt clădirea personalului unde cei doi soţi au trăit în 1945-1946, după preluarea palatului de către statul comunist.

Ieşim şi înconjurăm palatul. Pereţii exteriori, frumoşi şi ei, ar avea nevoie urgent de-o zugrăveală. După atmosfera de fast decrepit al primei construcţii dăm de o căsuţă mică, austeră, servită de 2 scări de piatră monumentale. Aici se poate vizita tot. Sunt păstrate multe dacă nu aproape toate mobilele din perioada în care cei 2 au locuit acolo. Camera lui Enescu e prima pe stânga. Uluitor de mică, îmi pare mai degrabă o chilie în care patul, dulapul şi biroul ocupă întregul spaţiu de locuit. Următoarea, tot pe stânga, e camera Marucăi. Mai mare fiind, pare mai confortabilă. Pe dreapta, spaţiul e ocupat de un salon de muzică. Baia modernă, fără nimic de modă veche, pare cumva nelalocul ei în această casă trainică plină cu obiecte frumoase şi vechi de mobilier. 

Biblioteca din hol şi tomurile ei groase, copertate cu piele, îmi aduce aminte de prădarea conacului de la Teşcani al Marucăi, aşa cum o povesteşte Annie Bentoiu în cartea de care am tot amintit iarna asta, "Timpul ce ni s-a dat". În 1947, Enescu şi soţia sa donează acest domeniu care cuprindea, printre altele, obiecte rare de mobilier Art Nouveau şi "o vastă bibliotecă cu zece mii de volume de mare valoare", statului român, mai precis Ministerului Artelor. Sunt obligaţi să facă asta deoarece o nouă lege prevedea ca cetăţenilor care nu locuiau permanent în ţară să le fie confiscate bunurile. "Doi ani mai târziu, domeniul a fost naţionalizat (guvernul îşi naţionaliza propriul minister!). Ca în multe alte locuri din ţară, măsura a dat semnalul prădăciunilor. Sătenii şi-au împărţit mobila, tablourile, lămpile şi covoarele, iar cărţilor din bibliotecă, strânse într-un mare morman în faţa casei, li s-a dat foc, cei mai zeloşi dintre cei de faţă răvăşindu-le cu furca. Şi astăzi trăieşte în regiune unul dintre autorii incendiului, un anume "Labă", care se laudă: "Eu sunt ăla care am ars cărţile lui Enescu!". Locuinţa a căpătat apoi, timp de vreo 20 de ani, întrebuinţările cele mai diverse: a fost staţiune de maşini şi unelte agricole, şcoală agricolă profesională şi chiar crescătorie de găini." Da, pentru noi, oamenii, ciclul distrugere-creaţie pare nesfârşit. 

Plecăm cu mintea plină de imagini frumoase dar şi de tristeţe. Oare când va fi renovat palatul? Oare va fi renovat? Şi dacă da, va încăpea pe mâinile unui arhitect priceput sau ale unui habarnist cu pile? Rămân totuşi cu mirarea. De ce nu ne descurcăm, noi românii, să promovăm ce avem frumos aici? În Viena, am dat 10 euro pentru a asculta o oră povestea vieţii lui Mozart şi a vizita camerele goale unde acesta şi-a avut, odată, apartamentul. E drept, îngrijitorii muzeului s-au străduit ca acel loc gol să spună o poveste. Aici, la palatul Cantacuzino, am dat 6 lei pe biletul de intrare şi 30 pentru a face fotografii. Am primit o mică broşură tipărită în română şi am fost lăsaţi de capul nostru să citim plăcuţele, acolo unde existau. După bucuria de pe faţa îngrijitorilor la vederea unor chipuri noi am dedus că oamenii trec rar pe acolo. Cu toate astea, nimeni nu s-a grăbit să ne spună ceva în plus, să ne vrăjească un pic. De magazin de suveniruri nici că putea fi vorba... 

Toate cele de mai sus mă duc la o singură concluzie logică  - suntem nişte nepricepuţi, lipsiţi de orice fel de spirit practic. Construit de unul dintre cei mai bogaţi oameni ai începutului de secol trecut, prinţul Grigore Cantacuzino, zis Nababul, şi moştenit apoi, după moartea fiului său, de turbulenta Maruca Teşcanu Rosseti, prinţesa rebelă care, se zice, şi-a turnat acid pe faţă fiindcă Nae Ionescu nu o mai iubea, palatul e o poveste în sine. Probabil, cei pasionaţi de arhitectură ar avea ce studia ore întregi. La fel, admiratorii muzicii lui Enescu ar putea găsi aici nu numai obiecte seci rămase în urma artistului ci şi povestea vieţii lui, caldă, personală. Sunt nişte idei uşor de emis pentru oricine a vizitat, măcar o dată, un muzeu din străinătate dar nimeni, până acum, nu s-a gândit să le pună în practică. Cunoscând cât de cât cum merg lucrurile în ţărişoara asta, probabil va mai trece ceva vreme până când palatul Cantacuzino va primi vizitatorii la adevăratul ei potenţial...

O după amiază de februarie în Militari

Parcarea 'mea' şi cerul - frumos, senin, cum nu îl mai văzusem de mult.
Am aflat de curând că blocul ăsta a fost zugrăvit de nişte polonezi în semn de prietenie faţă de români.
Punctul de plecare în orice călătorie.
Preciziei
West Gate
Stoker
Căminul de nefamilişti de lângă parcul corporatist. Priceless!
Shop 'till you drop! Dacă poţi ajunge...
Locul căutat
West Gate din nou
Preciziei în zare. Apune soarele!

2014 - Săptămâna 6

3 februarie
Când ajung în parcarea din spatele blocului e noapte demult. Merg cu grijă să nu alunec. Un pic mai în faţă, un vecin îşi plimbă câinele. Acesta se opreşte şi îşi face nevoile în mijlocul drumului sub privirea drăgăstoasă a stăpânului. După ce termină, pornesc din nou la plimbare. Omul ocoleşte cu grijă locul "marcat" care, evident, va fi bucuria altor fraieri.

4 februarie
Fata, un  pic hipie după haine, zâmbeşte pe sub mustaţă văzând că tipul de lângă ea, la fel de hipiot şi el, citeşte aceeaşi carte ca ea -"Primii ani de publicitate". A citit cineva, până acum, cartea asta? E chiar aşa mişto?

5 februarie
Copaci ornaţi cu vată de zahăr îngheţată strălucind slab în lumina artificială care ne ghidează noaptea paşii prin oraş.

6 februarie
Ziua în care îmi dau seama că viaţa mea nu e atât de interesantă încât să am ceva de povestit day by day. O seara în care sunt ruptă de oboseală şi nu am ajuns încă să dorm. Săptămâna asta am terminat "Timpul ce ni s-a dat" şi am început "Quo Vadis".

7 februarie
O prietenă m-a dus într-un bar cu nume drăguţ. Se numeşte "Have a cigar" şi e pe străzile interbelice din spatele Intercontinentalului. Prietena a renunţat la job şi pleacă pentru vreo 2 luni în ţările calde: Cambodgia, Vietnam, Thailanda... E plină de entuziasm dar şi de temeri. Ce o va aştepta acolo? Ce o va aştepta după, la întoarcerea în ţară?

8 februarie
Mi-am petrecut seara având un date minunat cu... mine însămi. Ce pot să spun? Ne-am simţit minunat împreună. Am fost la shopping, am mâncat bunătăţuri libaneze şi apoi am băut o cafe macchiato la Starbucks. Am fi mers şi la un film dacă nu ne-ar fi apucat lenea şi somnul. 
E fain, din când în când, să îţi permiţi luxul de a face asta dar totul se măsoară în timp. O plăcere e cu atât mai apreciată cu cât e mai rară.

9 februarie
O zi de februarie frumoasă, cu mult soare. Aş mai lenevi un pic. De ce e week-endul atât de scurt? Ar trebui să dureze cel puţin 3 zile...


Bucureşti, ora 16. Se zăreşte deja luna...

Paris - Fragmente de jurnal: Opera Garnier, apartamentele lui Napoleon, croaziera pe Sena

17-18 august 2013

În prima parte a zilei de sâmbătă am vizitat opera Garnier (preţul de intrare 10 euro). În această perioadă se împlinesc 300 de ani de la înfiinţarea şcolii de balet din cadrul operei, aşa că am avut ocazia să vedem o expoziţie de costume folosite în câteva piese celebre (sau de către artişti celebri) şi, bucurie rară, unele dintre tablourile cu balerine ale lui Degas.

Atâta cultură ne-a lăsat înfometaţi aşa că ne-am oprit la ''Brioche doree'', sora franţuzoaică şi mai arătoasă a Starbucks-ului, pentru o brioşă şi o cafea. Am mai zis deja că, dacă ar fi după mine, aş mânca numai produse de patiserie franţuzeşti combinate cu cafe au lait-uri mari şi aproape amărui, servite în pahare de carton?

Plimbarea a continuat cu o vizită în Gap-ul şi Zara locale dar şi la biserica Madeleine (ca să ne spălăm ruşinea de a ne arunca la shopping în Paris). Mie îmi place foarte mult să trec prin zonă pentru a admira construcţia aceasta neobişnuită pentru un lăcaş de cult creştin (pe dinafară arată ca un templu antic). Când am ajuns, o mireasă brună, mai înaltă cu un cap ca mirele, ieşea din biserică în spatele maestrului de ceremonii.  Afară, cei doi erau aşteptaţi de rude şi prieteni - doamne cu pălărie de modă veche, cu voaletă şi domni în frac. Mama a fost cea mai încântată de spectacol. A reuşit să vadă şi ea  francezi bine îmbrăcaţi căci trecătorii obişnuiţi o dezamăgiseră crunt. Nuntaşii au aruncat cu petale de trandafiri în miri, apoi s-au strâns cu toţii în centru pentru poza de grup. Mi-am amintit cu nostalgie de nunta sevillană la care petalele de trandafiri fuseseră înlocuite cu un glonte tras în aer de socrul mic. Ce-i drept, parcă atunci mireasa intra în biserică. Acum, nu am fost de faţă să văd ce s-a întâmplat când evenimentul mai putea fi încă oprit.

*
Duminică, am fost harnici. Am vizitat cu ai mei Luvrul (pentru a câta oară?) şi am reuşit să ajung (în sfârşit) în zona rezervată apartamentelor lui Napoleon. Aur, covoare persane, tablouri cu împăratul şi împărăteasa. E vorba de Napoleon al III-lea, un individ mult mai obişnuit cu luxul ca primul purtător celebru al acestui nume. Într-un colţ, câteva mobile din apartamentul doamnei Recamier mi-au atras atenţia fiindcă în copilăria mea exista un pat cu o lada - spaţiu de depozitare, pe care o întâlneai în toate casele. Piesa respectivă se numea recamier.

Am încheiat seara cu o croazieră pe Sena organizată de o companie numită "Vedettes du Pont Neuf" şi ale cărei vaporaşe plecau, providenţial, de la... Pont Neuf. Plimbarea a durat o oră şi ceva şi a costat 13 euro. Am prins oraşul în lumina apusului, drept urmare majoritatea fotografiilor au ieşit superbe. Un ghid tânăr şi spiritual ne-a povestit diverse lucruri interesante legate de Paris. Aşa am aflat că există o statuie - Zuaval? pe unul din picioarele podului... folosită pentru a măsura nivelul Senei, că multe dintre podurile celebre ale Parisului sunt periculos de încărcate cu lacătele îndrăgostiţilor şi că în oraş există un palat folosit de americani ca model pentru Casa Albă.

Opera Garnier
Expoziţie de costume la operă
Opera Garnier
Biserica Madeleine
Nunta
"Curtea" Luvrului
Apartamentele lui Napoleon
Apartamentele lui Napoleon
Venus din Milo şi fanii
Sena 1
Sena 2
Spre turnul Eiffel

Radu Beligan şi confesiunile sale despre viaţă şi artă

O sală de spectacole plină ochi. Un domn foarte în vârstă, îmbrăcat impecabil, stă singur pe scenă la o masă. În spatele lui, pe un proiector, un tânăr plin de energie interpretează cu mult aplomb monologul lui Caragiale, ''1 aprilie''. Cei 2 sunt una şi aceeaşi persoană. Îi despart vreo 60 de ani de viaţă. 

Cred că cea mai mare răsplată a unui actor o reprezintă aplauzele publicului. E un moment magic acolo, chiar după încheierea jocului, când spectatorii, prieteni sau necunoscuţi, se ridică de pe scaune şi îi aplaudă îndelung pe oamenii de pe scenă. Acesta e, în opinia mea, cel mai frumos moment al unei reprezentaţii live. Din punctul ăsta de vedere, Radu Beligan este un norocos - a beneficiat mereu de atenţia şi aprecierea spectatorilor. 

Omul Beligan e fragil. A împlinit 95 de ani în decembrie şi asta nu are cum să nu se vadă. Actorul Beligan e puternic. Are mintea trează, neatinsă de trecerea timpului. Spectacolul este, de fapt, o istorie a teatrului românesc aşa cum a trăit-o el în cei 70 şi ceva de ani de carieră. Omul este mândru de realizările lui. Actorul ne-o spune şi nouă frumos, în cuvinte potrivite

Secretul "biblic" al longevităţii sale este iubirea iar cel al succesului capacitatea de a rămâne toată viaţa elev, deschis spre învăţătură. Povesteşte mult de perioada interbelică, trece cu graţie peste începuturile comunismului, îşi aduce aminte cu plăcere de începuturile Teatrului de Comedie şi generaţia de aur de actori care au făcut parte din prima trupă (Amza Pellea, Dem Rădulescu, Sanda Toma, etc). Rând pe rând, ni se perindă prin minte, oameni de seamă sau iluştri necunoscuţi. Prietenul Mihail Sebastian îl sfătuieşte să nu se limiteze doar la rolurile de comedie. Prima întâlnire cu Eugen Ionescu are loc în hotelul din Japonia, în care locuiau amândoi. Ionescu bea ceva cu o culoare incertă. Întrebat ce e, răspunde: ''Wisky cu suc de grapefrut. Alcoolul omoară vitaminele iar vitaminele omoară alcoolul!''Cea mai savuroasă întâmplare e, însă, legată de un ilustru necunoscut. Ajuns în Milano, Beligan are surpriza să vadă, în apropierea Domului, un român care părea că vorbeşte singur. Apropiindu-se, constată că vorbea, de fapt, cu o fotografie. În acea perioadă, soţii nu aveau voie să iasă din ţară împreună ca să nu ''uite'' să se-ntoarcă în România aşa că omul nostru îi arăta şi soţiei Italia aşa cum putea: ''Nu vorbeam singur, domnu' Beligan... Vorbeam cu Maricica... Că ei nu i-au dat drumul şi... îi arăt şi ei Domul, să se bucure şi ea...''

În încheiere, vă las cu îndemnul cu care şi domnul Beligan şi-a încheiat seara: ''Dacă viaţa e o călătorie scurtă, trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi!''

2014 - Săptămâna 5

27 ianuarie
Ninsoarea de aseară a dat startul pentru sporturile de iarnă, varianta de 'oraş'. Nu am mai văzut de mult atâta animaţie pe străzi şi atâţia vecini socializând cu lopata în mână, în jurul maşinii. Dar, desigur, nu suntem cu toţii animale sociabile. Mai există şi lupii singuratici care profită de ninsoare pentru a face o declaraţie de efect celor din jur. Altfel nu-mi explic de ce aruncă zăpada adunată de pe maşina lor în faţa maşinii din stânga sau din dreapta. Nu pe ea, asta ar fi naşpa. În faţă, la o distanţă respectuoasă (cât să n-o strice) şi eventual o cantitate cât mai mare, să bage de seamă şi omul ăla, proprietarul, când va veni la curăţat, că a venit iarna...
*
Ţopa, ţopa şi eu. Am zis să profit că am lucrat de-acasă azi şi să-mi plătesc întreţinerea. Programul administraţiei: între 10 şi 12 şi între 17 şi 19. Evident, doar în timpul săptămânii. Lucrând la o oră distanţă de casă, mi-e greu să ajung în timp util aşa că am  vreo 3 luni de restanţe. Verific contul. Cam gol în perioada asta a lunii. Fac calcule, mut nişte bani dintr-o parte în alta, iese socoteala. Mă iau, mă bag în pantalonii de ski (sunt un pic răcită), îmi trag 10 cojoace pe mine şi plec spre bancă. Înot prin zăpezi, scot banii, mă întorc. La administraţie lumina închisă, uşa încuiată. 'Vă anunţăm că în perioada 27.01.14-30.01.14, încasările se vor efectua între orele 10 şi 14. Vă mulţumim pentru înţelegere!' 'Să moară mă-ta!' îmi scapă, lipsit de gingăşie (şi de înţelegere, aş zice), printre dinţi când îmi aduc aminte că şi pe la 1, când ieşisem iarăşi să-mi iau ceva de mâncare, administraţia era tot închisă. Şi au pretenţii să plătesc penalităţi...



28 ianuarie
O zi în care am stat închisă în mine, cu privirea îndreptată spre interior. Drept urmare nu am văzut şi auzit nimic interesant. Seara însă, acasă, am citit un fragment din 'Timpul ce ni s-a dat' care mi s-a întipărit puternic în minte. Apropo de iarnă şi ger. În carte e vorba de iarna lui '54, o iarnă mai grea decât tot ce se văzuse până atunci: "Viscolul a făcut şi victime, cele mai multe, fără îndoială, printre cei mai puţin avuţi, dar nu numai; una din drame, care ne-a emoţionat cu deosebire, s-a petrecut într-un magazin alimentar din chiar cartierul nostru: un domn bătrân se prăbuşise fără veste şi nu se mai ridicase niciodată. Domnul bătrân era Ionel Teodoreanu, înduioşătorul autor al Medelenilor, fostul idol al liceenelor pe care le încântase cu suavele sale romane. Într-un fel, în graţia lor desuetă, erau şi ele un simbol al vremurilor apuse, în care atâtea lucruri păreau simple şi uneori chiar erau."

29 ianuarie
Oamenii, feţele lor... Îmi place să le înregistrez expresiile, să îi surprind în momente în care nu-şi dau seama că sunt priviţi. Instincte de voyeur ce mai... Iată o mamă  care se plimbă plictisită după fetiţa ei prin faţa unei cafenele. Fetiţa cară în braţe, cu entuziasmul începătorului, un semn mare, galben, pe care scrie 'Caution! Wet floor!'. Mai încolo, o roşcată cu ochi ciocolatii trece încet, cu mintea în altă parte. Nici nu-l observă pe băiatul care-şi ridicase ochii din carte şi o studia atent de ceva vreme. 

30 ianuarie
Frig, mai frig parcă ca niciodată iarna asta. Pe seară, mergând pe Iuliu Maniu, spre casă, am văzut pompierii şi pe cei de la curăţenia străzilor strângând zăpada de pe trotuare. Ok... sunt vreo -15 grade Celsius afară la ora 11... Mă întreb de ce nu or face asta în timpul zilei?
*
Pun cumpărăturile de la Mega Image în frigider. Punga o iau şi o fac sac de gunoi. Strâng ambalajele şi bonurile şi le arunc. Mă izbeşte o revelaţie de care am mai auzit - ăstea sunt treburi de om mare. Oare când a trecut timpul şi oare când am crescut? La o socoteală sumară reiese că de mai mult de jumătate din viaţă...

31 ianuarie
Ziua cu ger (şi mai mare ca ieri) şi teatru sau, mai degrabă, o prelegere despre istoria teatrului.

1 februarie
M-am luptat cu nămeţii ca să ajung la info-point-ul Eventim de la Plazza. Trebuia să îmi ridic biletele pentru o seară cu filme scurte la cinema 'Patria'. Când am ajuns acolo, surpriză. Biletele erau anulate din cauza unei erori a aplicaţiei. Grozav! M-am enervat teribil că a trebuit să merg până acolo să aflu asta. E bine, totuşi, că nu s-a întâmplat acelaşi lucru când a trebuit să-mi iau biletele pentru festivalul 'George Enescu'. Oricum, încep să nu mai am încredere în Eventim.

2 februarie
E bine, din când în când, să-i surprinzi pe cei dragi cu ceva nou. În lipsă de altceva, o cană cu apă aruncată în faţă va fi, cu siguranţă, o surpriză. Rămâne de văzut dacă una plăcută...

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...