Just a perfect day...

Am găsit un articol salvat din arhivele vechiului blog. În perioada aia, textele mele aveau aerul comico - fatalist al jurnalului lui Bridget Jones: probleme cu ceasul, cu coafura, cu bărbații. Dacă stau bine să mă gândesc, lucrurile nu s-au schimbat radical de-atunci. Mi-e dor, însă, de încrederea nebună în viitor pe care o aveam la douășpatru de ani.

3 ianuarie 2007

Am început anul al dracului de bine azi. Cu prima zi de serviciu. De fapt, cu perioada aia idioată în care te smulgi din patul tău cald și din vise ca să dai ochii cu realitatea. Bineînțeles că ceasul nu a sunat când trebuie sau, ceea ce e mai credibil, l-am auzit eu cu o oră mai târziu. Duș făcut în grabă, cafeaua băută pe fugă cu o mână pe rimel și botu’n oglindă. Ieșire furtunoasă pe ușă cu 10 minute înainte de începerea turei, asta în condițiile în care imi ia cel puțin un sfert de oră să ajung la locul faptei.

Afară, totul frumos și mișto. O zloată nenorocită, nici ploaie, nici ninsoare dar, încăpățanată să cadă asupra nefericitilor (ca mine) care, forțați fiind de împrejurări, mărșăluiam pe stradă. Mă bucur că nu mi s-a uscat încă părul pen’că în 5 minute eram ca proaspăt ieșită de la duș. Mai sprintez “veselă și zglobiuță” nevoie mare prin 5 bălți și 3 pâraie proaspăt născute și am o altă revelație: cizmele mele nu țin la apă. DELOC. După un trap, marș forțat, în care îmi bat propriile recorduri de viteză ajung la ușa magaziei de negrișori unde... constat că mi-am uitat legitimația. Drept urmare, îmi petrec următoarele momente într-un mod foarte plăcut, încercand, în acelasi timp, să fac față vântului, să-mi aranjez pleata răvășită și pleoștită de diluviu și să atrag atenția dobitocului de la ghișeu (cunoscut generic sub numele de paznic). Într-un final glorios, mă fac “simțită”. Omul vine, îmi deschide și, cum moaca mea nu prea îi inspiră încredere (oare de ce?!?), mă ia la întrebari. Dar azi nu e ziua lui norocoasă. Bine, nici a mea, dar... astfel de întâmplări îmi dau aripi, așa că ”în crunta-mi vijelie” trec pe lângă el razant, urlând incoerent ceva de genul “Întârziii...”, mă arunc în lift și,. p’aci ți-e drumul.

Deja mi se pare absolut normal să găsesc calcul închis și cablul de rețea rătăcit pe undeva printre alte zeci de fire, sub birou. Să tremur de frig și să clipocesc din/în cizme la fiecare pas pe care mă aventurez să-l fac. Nu mă mai mir nici că unii oameni, care păreau ok până mai ieri, își revarsă ciufuțeniile asupra mea. Tot ceea ce îmi doresc e o masă caldă și bună.

Am noroc, s-a deschis cantina. Din păcate, nu mai au decât ceva pilaf rămas pe un fund de tavă. Nu mă supăr, chiar îmi place pilaful. Mi-l iau din prima pauză și salivez pe lângă el vreo 2 ore pân’ la ora de masă. Ăștia au mâncare foarte bună de obicei (că de-aia e și atât de scumpă) dar nu și azi. Minunatul meu prânz are un gust chimic, de nisip amestecat cu sticlă pisată. Trece și asta... la fel cum trec toate.

Mi-e frig, mă doare capul (oare de ce?) și greșesc. Într-un stil de care și o blondă mai get-beget ca mine s-ar rușina. Constat că a devenit o obișnuință să dai beep-uri (că deh, doar platește firma telefonul). ”De ce m-ai sunat? S-a întâmplat ceva?””Ah, nu! Vroiam să știu care e oferta de telefoane pentru angajații firmei că nu m-a lămurit foarte bine sor’mea. Nu mi-o trimiți și mie pe mail?”Oh, nuu! Aștept să ne întâlnim față în față, sa ți-o trântesc în cap!

Dar mâine e o nouă zi. O astept cu nerăbdare...



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...